Posts from — January 2010

Dintr-un studiu al colegei mele Alexandra Ionașcu, aflu că în perioada decembrie 1989-august 2008, 245 de persoane au ocupat o poziție de ministru și 787 una de secretar de stat în diversele guverne ale României.
Unele dintre aceste persoane s-au aflat de mai multe ori într-un scaun ministerial, altele au avut o carieră ascendentă, fiind mai întâi secretar de stat, apoi ministru.
Durata medie a mandatului ministerial a fost de aproximativ 16 luni, cea a unui mandat de secretar de stat – de circa 14.
Ar fi interesant de văzut dacă în publicul de la noi s-a creionat un profil de ministeriabil și mai ales care dintre demnitari au rămas în conștiința publică după ce au părăsit funcția ca ministru/secretar de stat, și nu pur și simplu ca politicieni.

Citiți neapărat ultimul roman al lui Jonathan Coe tradus în română, Ploaia înainte să cadă!
A apărut la Polirom, în traducerea Luminiței Gavrilă.
E un roman despre feminitate și destin, o construcție impecabilă – mai exact: “povestirea” a 20 de fotografii – care dă seamă de o gingășie umană (acesta e termenul!) pe care nu o găsești prea des în romanele ultimelor decenii.

Preţ de câteva ore, acest site nu a funcţionat.
Din ceea ce mi-au spus informaticieni pricepuţi, e vorba de un gest intenţionat, nu foarte complicat tehnic.
Adaug că, indiferent de cine l-a făcut şi cu ce intenţie, e un gest stupid.
Mulţumesc pentru solidaritate jurnaliştilor care s-au oferit, imediat ce au aflat de incident, să îmi găzduiască opiniile.

Pe uichendist.ro, puteți citi ultima parte a interviului acordat lui Eugen Istodor.
Diseară de la 22h30, voi fi prezent în studioul de la Realitatea TV, pentru o dezbatere pe tema modernizării partidelor din România.
PS Am văzut că dl Ioan Oltean nu crede în modernizarea PDL pentru că eu aș folosi, pentru a mă exprima, blogul, și nu o ședință de partid. Cu calm și fără nici o ironie, îi semnalez domnului Ioan Oltean că viziunea la care subscrie dumnealui este una de secol 19. Doar atunci partidele erau închise între patru pereți și discutau doar în cercuri restrânse (întrucât erau și foarte mici, numeric vorbind). Oligarhizarea partidelor, observată mai întâi la finele secolului al XIX-lea, a pornit tocmai de la acest fenomen de izolare a lor în relația cu societatea. Reproșându-mi, deci, că spun deschis și nu între patru ochi ce cred despre modernizare, dl Oltean ilustrează chiar problema pe care eu o numesc, și anume necesitatea deschiderii PDL spre societate. Îi mulțumesc distinsului meu coleg pentru că îmi servește în acest fel cauza!

Candidatul Prigoană Honorius e bun, zice premierul Boc pe 4 ianuarie, deoarece are experiență în afaceri.
Eu și amicul Voinescu nu suntem buni, zice tot premierul Boc a doua zi, pe 5 ianuarie, deoarece nu avem experiență în partid.
Sunt puțin mirat. Eu îl respectam pe dl Boc tocmai pentru că NU provine din lumea afacerilor întrepătrunse cu politica.
Iar acum aflu de la domnia sa că, de fapt, respectă DOAR lumea afacerilor și crede că, dacă n-ai această „origine sănătoasă”, nu… ai experiență. Tare m-aș bucura să clarificăm cestiunea!
Dl Boc nu ne oferă, mie și lui Sever Voinescu, foarte multe speranțe: în replica domniei sale, premierul folosește, așa cum remarca și un cititor al blogului, o inedită (ne)concordanță a timpurilor: ”dacă VOR PARTICiPA la întâlnirile de partid care AU AVUT LOC se vor lămuri”.
Mai e ceva. Dl premier poate îmbrățișa orice opinii. Dar e bine să vadă și consecințele lor.
În ceea ce mă privește, eu cred, de pildă, că fenomenul de oligarhizare a partidelor și, prin ele, a vieții publice trebuie stopat. Președintele Băsescu a asumat această credință cu forță și PDL a subscris discursului anti-oligarhi. A făcut-o și dl Boc.
Numai că PDL în general și dl Boc în particular au o problemă dacă văd oligarhia doar în curtea adversarilor.
Desemnarea lui Prigoană jr drept candidat este semnul unei tendințe clare de oligarhizare a PDL.
Iar dacă e cineva care crede că oligarhii noștri sunt mai buni decât oligarhii lor, acela se înșală.
A avea experiență nu poate însemna a ignora adevărurile care sar în ochi.
Sau, mă rog, eu nu vreau să am o asemenea experiență…

Sunt bucuros că termenul modernizare s-a împământenit în politica românească.
E folosit tot mai frecvent pentru a descrie reforma statului.
Ar fi păcat ca sensul lui să se piardă, printr-o utilizare neîndemânatică.
De aceea, cred că ar trebui să nu fie folosit în ocazii electorale. De pildă, ideea că lupta din 17 ianuarie pentru colegiul 1 ar fi legată de o promisiune de reformă a statului e ridicolă.
Tânărul Prigoană ar trebui de altfel să înțeleagă sensul competiției în care a intrat și să nu își conducă retorica pe un teren mai accidentat decât cel cu care e obișnuit domnia sa, șofer cu numeroase amenzi la activ.
Pe de altă parte, poate că e momentul ca termenul modernizare să fie contextualizat.
Altfel spus: ar fi, cred eu, bine să vedem unde începe și cum poate fi asumată modernizarea.
O întrebare utilă ar fi, de pildă, următoarea: nu cumva este momentul și pentru modernizarea partidelor, nu doar a statului despre care vorbesc respectivele partide?
Modernizarea nu pare să fie un proiect de actualitate la PSD (care vorbește, cu vocea lui Ion Iliescu, mai degrabă despre stabilitate și eficiență), nici la PNL (care s-a obișnuit să înlocuiască reflecția cu sloganul și să reducă pasiunile politice la ura față de Traian Băsescu).
PDL ar putea profita de această situație, adică de lenea sau indolența adversarilor, asumând primul proiect de modernizare a unui partid postcomunist.
Cred că dimensiunile cele mai însemnate ale unei asemenea modernizări ar fi următoarele:
1. Relația cu cetățenii
2. Structura organizatorică
3. Identitatea doctrinară
Voi vorbi despre fiecare dintre aceste puncte pe larg în zilele și săptămânile care vin.
Fac aici și acum doar o descriere succintă a problemelor.
1. Cât privește relația cu cetățenii, PDL ar trebui să aleagă între sporirea numărului de membri printr-o campanie de recrutare bine chibzuită și respectiv întreținerea bazei actuale. Ambele soluții au avantaje și dezavantaje. Singura variantă proastă e un parcurs ezitant, adică nedefinit. Sau bazat pe hazardul unor poziționări parlamentare și al unor negocieri pripite. Tot aici intră și construirea unei relații cu cetățenii și simpatizanții care să privească perioada dintre campanii (nu doar cea din campanii) și care, pe de altă parte, să nu fie legată de o perspectivă clientelară, ci de una civică. O formațiune politică modernă e una conștientă de faptul că oamenii intră în partide nu (doar) pentru a avea avantaje (materiale sau simbolice), ci și pentru a avea o tribună. Două sunt provocările majore în această privință. Una este clarificarea relației dintre afaceri și politică. PDL are de ales între ambiguitate și deosebirea netă. Sunt posibile evident și tonurile gri. Nu folosesc însă la nimic. A doua provocare este legată de gestiunea carierelor. Nu e vorba doar de oportunismul născut din poziția de putere a PDL. E ceva vechi și inevitabil. E vorba – mult mai important – despre conviețuirea unor generații care au căpătat experiență, dar și uzură, cu unele care au entuziasm, dar și imaturitate. În această privință, e nevoie, cred eu, de adaptare reciprocă și de negociere, nu de confruntare și înverșunare.
2. Structura organizatorică merită și ea o atenție specială. Corelarea dimensiunii parlamentare și a celei guvernamentale (nu doar la votul bugetului!), sudarea unei relații clare și transparente a grupurilor parlamentare din Senat și Cameră cu publicul, corelarea acțiunii palierului local și a celui național sunt urgente. Cine va trata această chestiune doar în cheie financiară se va înșela. Din experiența limitată pe care am dobândit-o, am realizat că aleșii și militanții sunt însetați în egală măsură de coerență și coordonare. Un partid modern nu e nici o firmă, nici o închisoare. Voturile nu se strâng precum profitul unei firme, iar partidul trebuie să asume o libertate de opinie considerabilă. El trebuie în plus să articuleze nivelul local și cel național, cel regional și cel european. Un partid e modern dacă oferă fiecărui membru o tribună. Un partid nu e modern dacă se îmbată cu iluzia comunicării prin televiziune. Un partid e modern dacă gândește, nu dacă plătește propagandiști capabili să vândă un slogan. Un partid nu e modern dacă vorbește pe o voce.
3. Identitatea doctrinară e și ea o urgență. Una impusă în primul rând de istoria recentă. În ultimii ani, PDL a cunoscut atât mutații organizatorice (fuziunea PD și PLD fiind cea mai importantă), cât și poziționări strategice și tactice în plan național (doi ani pro-PNL, urmați de doi ani anti-PNL și anti-PSD, după care un an pro-PSD, iar din decembrie 2009 o epocă pro-minorități și independenți), dar și pe plan european (integrarea în familia populară). Opțiunile liberale, creștin-democrate și de centru conviețuiesc fără frontiere clare în sânul PDL. Nu e nevoie de pașaport, dar parcă o busolă nu ar strica…
Mă opresc aici, subliniind din nou că e vorba de o eboșă.
Cred însă că un partid care se vrea modern trebuie să clarifice aspectele despre care am vorbit.
Dacă face așa ceva, el poate defini apoi opțiuni politice majore.
Iar acestea nu sunt puține.
Altfel spus, ar fi bine dacă modernizarea ar începe de jos…

Mă întreabă un cititor al blogului ce cred despre legea electorală şi despre respingerea candidaturii dlui Cernea.
Legea e proastă. În primul rând deoarece instituie o formulă electorală pentru alegerile la termen (de inspiraţie proporţionalistă) şi altă formulă (de tip britanic) pentru alegerile parţiale.
La limită, dacă jumătate dintre aleşi şi-ar pierde mandatul, înlocuitorii lor ar fi desemnaţi după o regulă cu totul diferită.
E absurd.
Legea e proastă şi pentru că, aşa cum se vede din cazul Cernea, ea exclude din competiţie cetăţeni, într-un mod care sfidează Constituţia.
O curte constituţională rezonabilă şi de bun simţ ar trebui să îi dea dreptate dlui Cernea.

Vă invit să începem anul cu un liberal autentic, Isaiah Berlin:
“Ideea de diversitate e o invenție modernă. Anticii considerau că adevărul e unul singur, iar eroarea e multiplă. La orice întrebare poate fi dat un singur răspuns adevărat; celelalte sunt eronate. Ideea că ar putea exista două fețe ale problemei, că ar putea fi formulate două sau mai multe răspunsuri incompatibile, fiecare fiind acceptat de persoane oneste și raționale – iată o noțiune foarte recentă. Unii cred că, în celebrul său Discurs funebru, Pericle spusese deja ceva de genul acesta. Ce-i drept, el s-a apropiat de o asemenea atitudine, dar nu a spus explicit așa ceva. Pentru el, dacă democrația ateniană e bună, atunci Sparta sau Persia nu pot fi așa. Meritul unei societăți libere este acela de a îngădui o mari diversitate de opinii discordante fără a le reprima”.