Posts from — January 2010

Deși Dacian Cioloș fusese nominalizat, Mircea Geoană și Adrian Năstase au susținut public o altă candidatură din România, și anume cea a lui Adrian Severin.
Două au fost motivele folosite public.
Primul spunea că România nu are nici o șansă de a primi un portofoliu așa de important precum Agricultura.
Al doilea avansa ideea că ar exista șanse ca Adrian Severin să ocupe poziția pe care a ocupat-o până la urmă Lady Ashton, cea de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate și de vicepreședinte al Comisei.
Cu alte cuvinte, un portofoliu și mai important decât cel pentru Agricultură și o poziție forte în interiorul Comisiei.
Într-un caz, România nu putea primi un mandat important, în al doilea – primea cel mai important dintre ele.
Era vorba, evident, de improvizații și, mai precis, de o parte din artileria electorală folosită împotriva președintelui.
Desemnarea lui Dacian Cioloș de către Jose Manuel Barroso și succesul de care s-a bucurat în comisia care l-a audiat dovedesc că Președintele a negociat foarte bine portofoliul Agriculturii.
Calculul a fost foarte bun.
Domnii Geoană, Năstase și Severin ar putea învăța o lecție din această situație.
Cu atât mai mult cu cât, ca foști miniștri de externe, ar fi trebuit s-o știe deja.
Dar mai bine mai târziu decât niciodată…
UPDATE: Îi mulțumesc comentatorului care semnează remes pentru citarea declarațiilor dlui Severin din 6 septembrie. Le reproduc aici:
“Nu cred că domnul Cioloş este unitatea de măsură a patriotismului. Sunt patriot de un cioloş, sunt patriot de doi cioloş, şi aşa mai departe. Noi, în acest moment, ducem o dezbatere foarte dură la nivelul PE şi al PES, şi aceasta nu este în legătură cu domnul Cioloş, pe care eu personal nici nu-l cunosc. Dacă l-aş vedea aici în sală, nu îl recunosc, nu ştiu cine este. Dar dacă eu nu ştiu cine este, vă imaginaţi cât este dânsul de cunoscut în UE. Discuţia nu este despre domnul Cioloş, ci despre domnul Barosso. Acolo (la Comisia European, n.r.) nu mă duc să fiu tehnocrat şi să spun la ce adâncime trebuie pusă sămânţa, ci trebuie să mă duc să fiu om politic. Nu putem, şi acum vorbesc nu numai ca membru al Parlamentului European sau al prezidiului PES, ci ca umil membru al BPN al PSD, şi o spun foarte clar: PSD nu poate vota pentru domnul Barosso, candidatul dreptei europene, şi nu poate vota pentru domnul Cioloş, consilierul preşedintelelui Băsescu. Punct şi de la capăt. Nu am niciun fel de dubiu că un comisar social-democrat este singurul pe care îl voi susţine, eu şi colegii mei europarlamentari români. Este o decizie luată deja în grupul parlamentar social-democrat al Parlamentului European”.
Cine caută cu atenție va descoperi și cum au înțeles să sprijine candidatura dlui Cioloș Adrian Năstase și Mircea Geoană.
Comentatorilor care – invocând patriotismul și interesul național – trăiesc cu iluzia consensului care s-ar naște de îndată ce treci vama de la Otopeni le spun doar atât: fracturile și diviziunile politice sunt mult mai puternice la Bruxelles decât în țară. Uneori, ele nu se văd pentru că sunt asumate pe un ton civilizat. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că și ceea ce e civilizat există….

La Codex Politicus găsiți o anchetă despre bloguri politice și o propunere de vot.

În cadrul reuniunii de azi a subcomisiei Parlamentului European pentru drepturile omului. Amnesty International a făcut o serie de recomandări preşedinţiei spaniole a Uniunii, evocând de asemenea 10 cazuri grave de încălcare a drepturilor omului în lume.
Între acestea, din păcate, şi un caz din România: este vorba despre Erszebet Fodor, expulzată fără preaviz din locuinţa sa din Miercurea Ciuc în decembrie 2004, de atunci încoace ea trăind, împreună cu copiii săi minori, într-un container metalic de lângă o staţie de epurare din oraş.

Pe agenda mea de astăzi au figurat, ca puncte importante, următoarele:
1. O discuţie (foarte animată) în sânul grupului PPE despre audierea comisarilor şi despre poziţia PPE în privinţa candidaturii dnei Jeleva.
2. O întâlnire, într-unul dintre grupurile de lucru ale comisiei de dezvoltare, cu reprezentanţi ai Comisiei Europene referitoare la colaborarea cu ONG-urile în proiectele de cooperare europene în ţările din Sud (în cadrul aşa-numitului proces Palermo II).
3. O reuniune restrânsă in camera a comisiei de afaceri externe cu George Mitchell, emisarul special al preşedintelui american pentru Orientul Mijlociu despre ultimele evoluţii din zonă şi intenţiile SUA în următorii doi ani.
4. Un schimb de opinii cu negociatorul Islandei pentru aderare, despre viitorul referendum din această ţară pe marginea legislaţiei Icesave.

În această după-amiază, am participat la audierea dlui Stefan Fule, candidat propus de Cehia pentru portofoliul extinderii şi politicii de vecinătate. Am avut, ca şi ieri, dreptul la întrebare.
Am cerut detalii despre poziţia sa faţă de aderarea Islandei, în calitatea mea de raportor pentru această ţară. Mă interesa dacă rezolvarea diferendului legat de Icesave e o pre-condiţie pentru aderare. Răspunsul comisarului desemnat a fost unul dintre punctele de vedere care circulă în ultima vreme legat de Islanda şi anume că ea trebuie să îşi îndeplieanscă obligaţiile care decurg din statutul de ţară-membră a Spaţiului Economic European.
Am formulat şi o a doua întrebare, legată de aderarea Moldovei. Fule nu a avut vreme să răspundă, aşa că l-am rugat pe Ioan Mircea Paşcu, care intervenea după mine, să o formuleze. În răspunsul său, candidatul propus de Cehia s-a mulţumit să salute orientarea pro-europeană a guvernului de la Chişinău.
Intru chiar acum la audierea dnei Jeleva.
UPDATE: Jeleva a fost literalmente măcelărită de câţiva dintre membrii comisiei de dezvoltare, care au acuzat-o că s-a aflat şi se află în conflict de interese, nerespectând codul etic al Comisiei. Jeleva a acuzat o deputată bulgară din grupul ALDE că ar fi fabricat acuzaţiile. Un război bulgaro-bulgar, pe care n-au ezitat să îl acutizeze alţi deputaţi. Şi uite-aşa atmosfera a început să semene cu cea din România şi nimeni n-a mai fost atent la conţinut…

Academia Caţavencu găzduieşte un dialog indirect dintre mine şi Sever Voinescu: atât eu, cât şi el am fost intervievaţi de Eugen Istodor, iar rezultatul e un dialog la distanţă. Sper să îl apreciaţi.
Aşa cum sper să apreciaţi şi interviul pe care l-am acordat Andreei Pora, pentru Revista 22.

Le mulţumesc dnei Udrea şi dlui Blaga pentru invitaţia de a discuta în BPN despre Partidul Democrat Liberal.
E prima invitaţie de acest fel şi îi asigur că voi merge în faţa colegilor.

Dragă Sever Voinescu,
Îţi scriu într-o problemă instituţională, dar care are, de bună seamă, şi o latură politică.
Nu este o latură politică în sens partizan, astfel încât riscul de a da emoţii colegilor noştri de la PDL, care nu discută politică decât în aşa-numitele “foruri abilitate”, este scăzut.
Nu ai, altfel spus, de ce să te temi.
Mai ales că, dat fiind conţinutul scrisorii, e puţin probabil ca interesul public să fie la fel de mare ca atunci când s-a descoperit că avem divergenţe în problema candidaturii dlui H.Prigoană.
Aşa cum vei vedea, nu ştiu dacă există vreo instanţă – fie ea instituţie oficială ori organizaţie politică – pregătită să judece în România chestiunea pe care vreau să o tratăm.
E vorba despre materia europeană şi despre colaborare instituţională.
Ce am în vedere, mai precis?
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona dă, aşa cum ştii, Parlamentelor naţionale o atribuţie foarte importantă.
Conform protocolului nr 1 asupra rolului Parlamentelor naţionale, e vorba despre o nouă relaţie care angajează aceste Parlamente, pe de o parte, respectiv Comisia, Consiliul, Parlamentul European, un grup de state-membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
Proiectele de acte legislative concepute de toate aceste instituţii sunt trimise – pe căi diferite, nu insist asupra tututor detaliilor! – Parlamentelor naţionale, care au la dispoziţie 8 (opt) săptămâni pentru a emite un aviz motivat referitor la conformitatea fiecărui act legislativ cu principiul de subsidiaritate.
Parlamentele pot să se opună legiferării într-un domeniu, asumând că domeniul respectiv le revine de drept. Exsită iun protocol special în acest sens, cel referitor la aplicarea principiilor de subsidiaritate şi de proporţionalitate.
Dacă trec însă cele 8 săptămâni şi nimeni nu a zis nimic, proiectul poate fi înscris pe ordinea de zi a Consiliului.
Parlamentele pot ignora actele trimise, dar nu pot cere să se revină asupra lor.
Asta e problema.
În lectura mea, nici Constituţia actuală, nici Regulamentele de organizare ale camerelor legislative nu oferă o pistă de amenajare clară a acestei relaţii.
Există riscul ca, din comoditate sau din ignoranţă, Parlamentul nostru să rateze această ocazie istorică.
Nu exclud posibilitatea ca, dată fiind complexitatea proiectelor venite de la instituţiile europene, să se ajungă la improvizaţii sau, vai!, la o limbă de lemn care nu spune în fond nimic.
Ce crezi că se poate face? E vorba de structuri instituţionale, de competenţe foarte diverse şi de gestionarea unor proiecte legislative într-un timp scurt. Pentru că în lumea românească, lentă din fire, 8 săptămâni trec foarte repede.
Să lăsăm pe mâna dlui Hrebenciuc, preşedinte al comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului României, definirea unui mecanism instituţional?
Eu nu am încredere în dl Hrebenciuc. Mai ales de când a pozat în specialist în legea electorală şi a născocit o lege strâmbă, eu cred că dl Hrebenciuc trebuie ţinut departe de orice construcţie instituţională.
Scuze pentru această bruscă politizare, dar au trecut mai multe săptămâni de la intrarea în vigoare a Tratatului, iar comisia pe care o conduce dl Hrebenciuc nu pare să fi reacţionat în vreun fel. Ştii tu mai multe?
Eu propun să organizăm urgent o sesiune de consultări, dar şi de informare publică pe această temă. Trebuie să fie cineva şi de la guvern, pentru că dacă proiectul de act legislativ emană de la un grup de state membre, preşedintele Consiliului le trimite avizul motivat şi şefilor de guvern din respectivele state membre. Nu îl putem lăsa tocmai pe dl Boc neinformat!
Pe scurt, nu e uşor.
Eu le pot scrie colegilor mei din Parlamentul European, iar dacă tu ai face acelaşi lucru cu colegii din Parlamentul naţional, am putea iniţia un proces util.
E de la sine înţeles că o asemenea organizare va avea ulterior un impact şi asupra organizării structurilor de partid. Poate că organizaţiile partizane se vor organiza după modelul grupurilor politice europene, pentru a rafina privirea consacrată fiecărui act legislativ în parte. E nevoie de specialişti europeni şi în partide! Sau mă înşel?
Despre asta vom discuta ulterior, pentru ca nu cumva să părem brusc subversivi.
Închei spunând că ţi-am scris cu convingerea că putem angaja o discuţie publică pe o temă de interes instituţional, depăşind astfel polemicile mult prea personalizate.
Cred că atât calitatea ta de deputat în Camera deputaţilor, cât şi calitatea mea de deputat european ne obligă să tratăm astfel de probleme.
Cu simpatie,

Acum câteva minute s-a încheiat audierea dnei Ashton în comisia de afaceri externe a PE
Audiată prima dată în decembrie, când a preluat poziţia de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, dna Ashton a venit de data aceasta în calitate de comisar desemnat.
Trei ore de audieri, cu 57 de interlocutori, nici un minut întârziere. Da, se poate!
Mie mi-a revenit exprimarea poziţiei grupului PPE, drept pentru care am fost ultimul care a intervenit.
Patru au fost lucrurile pe care le-am subliniat:
1. Grupul PPE e mai mulţumit acum decât a fost în decembrie. Nu e nici entuziasm, dar nici motiv de respingere.
2. E de notat deschiderea dnei Ashton în privinţa rolului jucat de Parlament în controlul financiar şi descărcarea bugetară a Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE), pe care îl va crea şi coordona dna Ashton.
3. PPE este nemulţumit faţă de opoziţia dnei Ashton în privinţa audierii viitorilor săi colaboratori principali (şefii de delegaţie din misiunile UE). Solicitată de Parlament, această audiere a fost categoric exclusă de Catherine Ashton.
4. Parlamentarii PPE din comisai AFET aşteaptă o colaborare strânsă în următoarele 2 luni, înainte de prezentarea publică a unei propuneri a Consiliului referitoare la SEAE.
În câteva minute, voi intra în şedinţa de audiere a altui comisar desemnat, dl. Andris Piebalgs, propus pentru portofoliul dezvoltării, după ce l-a asumat pe cel al energiei în prima comisie Barroso. Alte trei ore de discuţii de fond despre politica europeană. Voi reveni cu amănunte.
UPDATE: Piebalgs s-a prezentat impecabil: precis, cu o filosofie politică asumată, folosind engleza, franceza şi germana cu eleganţă, asumând moştenriea acţiunii realizate în domeniu de către Louis Michel, comisarul propus de Letonia a fost foarte convingător. Eu l-am chestionat în legătură cu revizuirea Acordului de la Cotonou, pe care a definit-o ca o prioritate a mandatului său. Ca şi reprezentanţii Comisiei şi Consiliului veniţi în ultimele luni în comisia de dezvoltare, Piebalgs a refuzat să ofere detalii despre negocierile aflate în curs cu ţările ACP, dar era evident că stăpânea materia…

În democrațiile veritabile, atunci când un candidat pierde o cursă electorală, el face, la o zi-două după scrutin, un pas înapoi.
În limbajul politic, gestul se numește demisie, iar în cel etic – responsabilitate.
La noi, e pe dos.
Dacă pierzi, nu te retragi.
Dacă ai fost înfrânt, nu trebuie să meditezi în liniște.
Dacă ai ieșit pe locul doi, nu se cheamă că trebuie să cedezi vreun milimetru.
Dimpotrivă: înfrângerea obligă la ofensivă, ea e premiată cu funcții și răsplătită cu onoruri.
După ce pierzi, nu devii mai modest, ci mai arogant,
Culmea a fost atinsă la PSD, atunci când Mircea Geoană, înfrânt în alegerile de la Primăria Capitalei, apoi în tandemul făcut alături de Adrian Năstase la prezidențialele din 2004, a fost uns un an mai târziu președinte al formațiunii social-democrate.
Bătut, dar validat cu votul colegilor săi, dl Geoană a continuat cursa.
Spre o nouă înfrângere.
În asemenea situații, politicianul despre care vorbim nu își schimbă de altminteri discursul și obișnuințele.
Persistă.
Atacă.
Reia greșelile deja făcute.
Ba îi mai sprijină și pe alții, care ar trebui să se hrănească din energiile neîmpăcatului înfrânt.
Modelul acesta e pe cale să fie urmat și de dl Crin Antonescu.
Nici o clipă nu s-a gândit să renunțe domnia sa.
Deși a pierdut și turul întâi al prezidențialelor, iar apoi l-a pierdut și pe al doilea, alături de Mircea Geoană, președintele PNL continuă cursa ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Înfrânt, dl Antonescu nu cedează. Reia exact aceleași vorbe, rostește – puțin teatral – aceleași cuvinte de ocară.
Blocat din 2005 încoace în ura îndreptată împotriva Președintelui, PNL gătește aceeași rețetă, sub atenta supraveghere a liderului pe mâna căruia a pierdut deja.
Duminică, dl Antonescu a negat că PNL ar fi primit o invitație la guvernare (deși e o evidență publică!), după care a definit filosofia propriului său partid ca “opoziție radicală”, adică exact filosofia pe care PNL a împrumutat-o în ultimi ani de la PRM.
Toate acestea, pentru a sprijini candidatura lui Radu Stroe în colegiul 1 din Capitală.
În loc să se retragă în adâncă meditație, dl Antonescu semnează recomandări.
Radicalizarea urii pare a fi tratamentul la care recurge un partid golit de liberalism pentru a se opune unui candidat, care, deși aflat înaintea primei curse electorale, e la fel de arogant ca după o înfrângere.
Asta oferă politica de azi cetățeanului: ura dinozaurilor versus aroganța adolescenților.
UPDATE: Domnul Devis Grebu mi-a trimis mai multe ilustrații pentru tema acestei postări. Iată două dintre ele: