Din câte ştiu eu, pentru că la rândul meu am întrebat şi eu acum zece sau cincisprezece ani în stânga şi în dreapta, chiar şi “avocatul apărării” are menirea de găsire a adevărului, nu are voie să mintă sau să ascundă adevărul în favoarea clientului său.

Din câte îmi dau seama, grefierul este tot independent, pentru că nu poate veni nu ştiu cine de la minister şi să-i impună o anumită dependenţă…

… dar nu aş putea argumenta…

Eu am impresia că problema se învârte de fapt în jurul definirii a două cuvinte STAT şi JUSTIŢIE.

Confuzia apare din faptul că instituţia se confundă, de obicei, cu organigrama, o confuzie de tipul “preşedintele tuturor românilor” când de fapt este “preşedintele statului” şi nu al românilor (decât poate în sens poetic, ca referire la votul direct).

Am ajuns în momentul în care nu pot merge mai în profunzime cu această problemă fără un studiu de câteva luni pentru a demonstra, cu părerea altora, ceea ce ştiu deja… şi nu-mi pot permite acest lux.

De aceea, atât domniei voastre cât şi domnului Marcel, îmi cer scuze.

“in cadrul societaţii coagulate relaţiile politice presupun existenţa unor instituţii. Acestea sunt denumite in mod generic STAT”
- deci aceste relatii de conformare, adica reguli, devin institutii, adica ajung sa fie unanim acceptate, nepuse la indoiala de nimeni. Asta e autoritatea publica, statul.

Ma refer la stat ca autoritate publica – prin care inteleg acea colectie de reguli unanim acceptate, in cadrul careia intra si autoritatea judecatoreasca.

“Legiferarea aparţine statului, legea aparţine societăţii. Statul este parte a societăţii şi nu societatea parte a statului.” – asta este evident.

Legiferarea aparţine statului, legea aparţine societăţii. Statul este parte a societăţii şi nu societatea parte a statului.

Vă mai ofer un link… poate am mai mult noroc cu acesta…
http://cristidanilet.wordpress.com/2009/12/30/justitia-putere-publica-in-statul-de-drept/

„Independenţa Justiţiei înseamnă neinfluenţarea actului justiţiei”.

Total de acord cu această afirmaţie: independenţa Justiţiei înseamnă neinfluenţarea (politică, economică, socială, aş completa) a actului de justiţie. Dar dacă nu concretizăm, rămîne un simplu principiu, un slogan numai bun de folosit în campaniile electorale.

„Cu alte cuvinte nimeni nu trebuie să intervină în procesul de aflare al adevărului. Judecătorul, procurorul, apărătorul, toate persoanele implicate în proces trebuie să se implice în timpul procesului doar pe baza conştiinţei lor. Un proces nu înseamnă dovedirea acuzaţiilor, respectiv dezvinovăţirea, procesul înseamnă identificarea adevărului..”

Parţial de acord: scopul actului jurisdicţional (procesului, în sens larg) este de aflare a adevărului, dar în limitele şi cu constrîngerile impuse de alte principii de drept, astfel rezultatul nu va fi adevărul, în sensul de categorie filosofică, de exemplu, ci „adevărul judiciar”, acea analiză (pe cît se poate de) obiectivă şi independentă care duce la pronunţarea unei hotărîri judecătoreşti (în sensul cel mai larg) (şi pe cît se poate de corecte), întemeiată pe aşa-numita „convingere intimă”.

Apărătorul este mai puţin subordonat imperativului aflării adevărului; mai curînd al apărării drepturilor şi libertăţilor celui apărat.

„După ce adevărul este identificat, urmează decizia judecătorului prin adoptarea unei soluţii. Nu judecătorii trebuie să fie independenţi, ar fi prea puţin, întreaga justiţie trebuie să fie independenţi. Independenţa justiţiei este mai presus de inamovibilitate.”

Nu pot fi de acord cu o afirmaţie categorică şi generală. Nu ar fi bine ca grefierii, de exemplu, să fie independenţi. Sau registratorii şi arhivarii.

„Mă opresc aici pentru că am mers prea departe de la o simplă remarcă de acum două zile pe marginea afirmaţiei că parlamentul nu realizează reforma în justiţie, dar v-aş recomanda să citiţi prevederile Legii privind statutul magistraţilor nr. 303/2004 şi ale Legii privind organizarea judiciară nr. 304/2004”.

Mulţumesc de îndrumare!