Posts from — November 2009

Aşa se intitulează memoriile Ursulei Hirschmann (1913-1991), sora marelui economist şi filosof politic Albert Hirschmann, şi soţia unuia dintre marile spirite europene, Altiero Spinelli.
Memoriile Ursulei Hirschmann evocă fragmente esenţiale din istoria europeană recentă, dar şi legătura dintre dezrădăcinare şi libertatea minţii.

Un fragment despre identitate, care ar merita reţinut:
“Acum câteva zile, aflată într-o întrunire politică, mi-am dat seama de ce îmi este mult mai uşor decât altora să fiu europeană. Trebuia să iau cuvântul şi mi-am dat seama că nici o limbă nu mai era a mea. Italiana – pe care o vorbesc de atâţia ani – a rămas pentru mine o limbă străină. Nu am vrut niciodată să mă adâncesc prea mult în italiană, de frică să nu pierd limba mea maternă, germana. Şi totuşi, am pierdut-o. De-a lungul anilor am căutat să o păstrez ca pe un lucru drag, dar a devenit incoloră şi rigidă, aşa cum se întâmplă cu orice amintire. Absenţa unei limbi nu e însă totul. Nu sunt italiancă, deşi am copii italieni. Nu sunt nemţoaică, deşi Germania a fost odată patria mea. Nu sunt nici măcar evreică, deşi am scăpat ca prin minune de moartea într-un lagăr de exterminare”.

Citesc pe ziare.com că rectorul de la ASE a invitat şapte candidaţi prezidenţiali la o dezbatere, folosind, între altele, următoarele formule:
“Credem că dialogul academic cu dumneavoastră, la care să participe studenţi şi cadre didactice din universitatea noastră, va conduce la cristalizarea unor perspective de relansare a economiei din ţara noastră şi la ieşirea cât mai grabnică din criza complexă in care ne aflăm”.
Cred că este inacceptabil ca un rector să invite candidaţi aflaţi în campanie să dezbată între zidurile unei universităţi. Există numeroase alte locuri unde pot fi dezbătute idei.
Cred că este inacceptabil ca întâlnirea să fie descrisă ca una academică. Dacă nu cumva academic a ajuns să fie un sinonim pentru politic. Las la o parte faptul că între invitaţii la acest dialog academic se află Becali…
Cred că este inacceptabil ca politizarea să fie ascunsă sub iluzia găsirii într-o asemenea dezbatere a unei redresării economice. Dacă există, această soluţie-miracol poate fi expusă şi în faţa clădirii de la ASE…
După Universitatea din Cluj, iată că şi ASE încalcă legea care obligă Universităţile să se ţină la distanţă de disputele politice.
E regretabil să constaţi că nimeni nu vede problema în termeni instituţionali.
O spun aici foarte clar pentru toţi potenţialii detractori (vai! atât de activi pe forum): în ciuda angajamentului meu politic, nu voi implica niciodată instituţia Facultăţii în dezbateri politice şi nu voi susţine niciodată implicarea vreunei Universităţi în campanii.
Americanizarea campaniei – despre care am mai scris pe acest site – trebuie să se oprească în faţa zidurilor Universităţii!

Ieri după-amiază, la Parlamentul European, în calitatea mea de raportor pentru Islanda, am participat la o întâlnire cu Olli Rehn, comisarul pentru extindere, şi ministrul afacerilor externe din Islanda, Ossur Skarpheoinsson. Schimbul de opinii a fost foarte util, mai ales că erau prezenţi nu doar suporterii, ci şi adversarii – islandezi şi nu numai – ai aderării acestei ţări la UE. Concluzia a fost că stabilirea unui referendum după încheierea negocierilor este o soluţie foarte bună. Mai e mult până atunci, deoarece nu există o dată stabilită pentru începerea negocierilor, dar guvernul islandez a decis deja să organizeze consultarea populară.
Am fost, de asemenea, prezent la întâlnirea organizată de comisia de dezvoltare cu Kai Ede, reprezentantul special al secretarului Naţiunilor Unite pentru Afganistan. Diplomat norvegian cu o uriaşă experienţă internaţională, Kai Ede a relatat în ce condiţii s-a desfăşurat scrutinul prezidenţial din Afganistan şi care sunt mizele reconstrucţiei acestei ţări.
În fine, seara, am participat la lansarea unui volum consacrat istoriei PPE: este vorba despre lucrarea lui Pascal Fontaine, intitulată Voyage au coeur de l’Europe (1953-2009), prefaţată de Hans-Gert Poettering, fostul preşedinte al Parlamentului European, şi Joseph Daul, liderul grupului PPE din Parlament. La lansare a vorbit de asemenea Wilfried Martens, care e preşedintele Partidului Popularilor Europeni. În aproape 700 de pagini, Pascal Fontaine retrasează parcursul unei mişcări politice care a făcut din construcţia europeană un obiectiv de prim rang. Ieri, s-au lansat şi versiunile engleză şi germană ale lucrării. N-ar fi rău ca ea să apară şi în română.

Am semnat apelul lansat de Vladimir Tismăneanu şi Viorel Padina pentru susţinerea candidaturii Preşedintelui Traian Băsescu.
M-aş bucura să mă urmeze cât mai mulţi dintre cititorii acestui site.
Puteţi semna apelul la adresa http://viorelpadina.wordpress.com/apel-pentru-sustinerea-presedintelui-traian-basescu/

A ieșit de curând în versiune românească un volum despre nevoia unei politici a argumentelor. Volumul e intitulat Aristotel și furnicarul merg la Washington și este scris de Thomas Carthcart și Daniel Klein, fiind tradus în română, pentru Nemira, de Adriana Bădescu.

Deși este așezată sub un motto glumeț – autorii revendicându-de la ideea lui Will Rogers, potrivit căruia “Nu e mare brânză să fii umorist atunci când întreg guvernul lucrează pentru tine” – cartea vânează erorile logice comise de politicieni și se vrea un vaccin împotriva manipulării.

Duminică 15 noiembrie, de la 16h15, voi fi din nou în studioul de la Realitatea TV.
Tema discuției – la care vor mai participa, din câte mi s-a spus, Aurora Liiceanu și Mircea Ionescu-Quintus – este relația elitelor cu puterea.

Sub acest titlu, la Polirom a apărut un volum foarte interesant, în care 20 de autori povestesc cum au trăit zilele Revoluției din 1989.

Volumul este editat de Dan Lungu și Lucian Dan Teodorovici, care enumeră, în introducerea volumului, întrebările la care au răspuns cei 20 de autori: “Unde erau, ce făceau în acele momente? Dar la știrea că Ceaușescu a fugit? Care este acum atitudinea lor față de comportamentul de atunci? Ce lucruri pe care la acea vreme le considerau de la sine înțelese acum li se par naive? Entuziasmul general de atunci nu a fost umbrit de nici o temere, nici o îndoială, bucuria a fost unanimă și fără rest?”

Îl votez pe Traian Băsescu, așa cum am făcut și în 2004.
Mai mult decât atât: cred că votanții săi din 2004 ar trebui să facă la fel ca și mine.
Actualul președinte e singurul capabil să opună rezistență PSD.
A dovedit-o în toți acești ultimi cinci ani.
În vreme ce peneliștii s-au arătat a fi tranzacționali și slabi, Traian Băsescu a ținut piept furtunii pesediste.
E evident, pe de altă parte, că PNL nu are un candidat comparabil ca forță și ca autoritate.
Dacă peneliștii nu s-au peremizat de tot, ar trebui să voteze chiar din primul tur cu Băsescu.
Asta ar însemna să nu repete eroarea făcută în 2000, atunci când s-au trezit că au un candidat – Stolojan – absolut depășit de situație.
Dacă peneliștii vor face din Antonescu un Stolojan doi, vor avea o vină mai mare decât în 2000, când au spart coeziunea dreptei.
Acum, nu mai au nici măcar scuza că sunt în căutarea supraviețuirii, pentru că sunt bine mersi în Parlament, alegerile legislative fiind decalate de cele pentru funcția supremă în stat.
Peneliști, votați Băsescu!
UPDATE: Confruntarea dintre candidatul penelist și Președinte este cel mai bun argument în favoarea invitației mele: peneliștii au datoria morală de a vota cu Traian Băsescu! Faptul că Antonescu este din când în când simpatic (uneori fără voia lui…) nu anulează diferența substanțială dintre cei doi. E ca și cum am fi văzut un meci dintre Liverpool și Flacăra Moreni…

De la 17h ma voi afla in studioul de la Realitatea TV.
Nu stiu ce tema va fi tratata.
Oricum, in campanie, e vorba mai degraba de confruntari retorice decat de lamurirea unor subiecte.

Dezvoltarea aproape obsesivă a unor campanii negative, ca şi utilizarea masivă a mediilor electronice sunt semne ale americanizării campaniilor electorale din România.
Prezenţa la Bucureşti în ultimul deceniu a mai multor consultanţi americani, ca şi preferinţa autohtonă pentru formă în detrimentul fondului explică parţial această evoluţie.
Există, desigur, şi un specific local. Am în vedere expresiile foarte plastice şi uneori jignitoare la adresa alegătorilor.
De la ideea potrivit căreia alegătorul nu înţelege nimic (cultivată însistent la începutul tranziţiei) şi până la expresia cu ajutorul căreia zilele trecute Mircea Geoană îi califica pe nişte alegători care nu-i erau şi suporteri, politicienii români joacă într-o piesă americană exploatând la maximum periferiile limbii române.