Articol în Revista 22
În numărul de azi al Revistei 22 am publicat un text despre alegerile din Moldova. Îl găsiți la adresa http://www.revista22.ro/articol-6417.html.
Adaug aici două fotografii din fața secției de vot din Corjova, locul în care nu s-a votat pe 29 iulie.
Începând de mâine, voi fi în vacanță. Până pe 12 august, nu voi publica aici decât dacă apare ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. S-ar putea să fie cazul…
Cuvinte cheie: Moldova
7 comentarii
Aici gasiti link-ul
.
“s-ar putea să fie cazul” – asta sună foarte intrigant >:) şi cumva ameninţător …pentru sănătatea noastră de vacanţă
Concediu plăcut!
Domnule Preda, tara arde, e muribunda, astia (?!?) au ingropat-o, iar dumneavoastra plecati in concediu? A propos, aveti aprobare de la Boc?
In rest, luandu-ma dupa acel enigmatic
”S-ar putea să fie cazul…”, tot astept sa se intample ceva, sa cada guvernul, sa demisioneze basescu din motiv de incompetenta, dar nu se intampla mai nimic…Doar deficitu’ se aude ca va fi 8% anul asta, partidul dumneavoastra are cumva de gand sa joace la cazino?
LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în
Bucureşti. Carieră universitară începînd din 1967
la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucu-
reşti; profesor titular în 1990. Secretar general
(1980-1983) şi vicepreşedinte (1983-1990) al Comi-h
în instanţă istoriografică: ce putea fi mai grăitor atît pen-
tru starea confuză a democraţiei româneşti cît şi pentru
dispreţul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în
termeni similari. Studenţii au avut şi ei parte de necazuri
cu cîţiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă).
5
i
\
Am constatat atunci ce înseamnă să te trezeşti singur într-o
asemenea situaţie (o singurătate pe care, recunosc, eu în-
sumi o cultivasem). Adversarii sînt, de regulă, mai prompţi
decît susţinătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci
în ajutor. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptasem la un ase-
menea tapaj. Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicide-
cum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice.
M-am autosurprins în flagrant delict de naivitate: ar fi tre-
buit să ştiu (asta era în fond teza pe care o susţineam!) că
istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii şi
de politică. Cu atît mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific,
prin proprie experienţă, gradul înalt de sensibilitate socială
la istorie.
Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate
— pentru mine — s-a dovedit excepţionala primire de care
s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A
devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectu-
ale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii ro-
mâneşti. Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare.
Ceva nu era în regulă cu istoria învăţată generaţii de-a rîn-
dul. Dar ce anume? îi revenea, fireşte, unui istoric să iden-
tifice capcanele ideologice ale reconstituirii trecutului.
Vorbind despre istorie, oamenii vorbesc despre prezent,
despre ei înşişi. Cartea ţintea pînă la urmă chiar mai de-
parte decît îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în dis-
cuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de
sine a românilor. Dintre numeroasele recenzii, care nu în-
cetau să scoată în evidenţă noutatea şi necesitatea demersu-
lui, m-a impresionat articolul publicat de Mircea lorgulescu
în revista Dilema (numărul din 15-21 august 1997), sub ti-
tlul „în sfîrşit!”. Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în
sfîrşit”. „în sfîrşit — sublinia el — a apărut cel dintîi exa-
men critic radical şi sistematic al culturii române de as-
tăzi”. Mai puţin entuziaşti s-au arătat istoricii (cu unele
excepţii, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înţeles: per-
spectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privită
din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de me-
diul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i
6
încînte pe profesionişti: lor le place sa creadă într-o istorie
ştiinţifică şi obiectivă (justificîndu-şi astfel propriul statut
profesional). Rămîne doar să se mai explice cum această
istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am
relativizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac
decît s-o constat.
Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală
a atacurilor (atît de frecvente cu puţin timp înainte). Car-
tea a beneficiat — nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei
— de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe
măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în con-
textul unei replieri strategice generale în urma alegerilor
din noiembrie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agre-
siv de pîrghiile puterii pe care le deţinuse pînă atunci. Va
veni oare o replică — întîrziată — după alegerile din anul
2000? O asemenea politizare este însă ultimul lucru pe care
îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte
partizană sau de conjunctură.
Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public.
Patru tiraje succesive şi 9 000 de exemplare epuizate în doi
ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc
că Istorie şi mit… şi-a făcut intrarea în „conştiinţa româneas-
că”. Mă bucură cariera cărţii; rămîne să mă obişnuiesc (dar
nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de „persoană publi-
că” pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor
reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune.
Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor!
DEMITIZARE?
Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi
mit… a avut un rol declanşator. îmi place să cred că nu am
scris degeaba şi că cel puţin unele dintre noile abordări
istorico-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează
direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de
inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite.
Urmăresc cu interes şi adesea cu mirare cariera cu-
vîntului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe co-
7
perta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei
adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în
utilizarea lui. Demitizatorii sînt în plină activitate; li se o-
pun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mito-
logiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa
noastră românească, drept care nu avem voie să ne atin-
gem de ele. Interesantă această nouă linie de apărare. Mai
sînt, desigur, şi susţinători intransigenţi ai unei istoriogra-
fii româneşti fără prihană, unde totul e adevărat şi nimic
mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existenţa
unei doze de mitologie. Spun doar atît: că nu este bine să o
demolăm! Atitudine care deja nu mai este ştiinţifică, ci
aproape mistică.
„Vînătoarea de mituri — scrie o autoritate culturală ca
Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române — este o
acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din iden-
titatea culturală a naţiunii.”1 Să înţelegem că n-avem ne-
voie de istorici inteligenţi („patriotismul” fiind suficient)?
Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea se alunecă uşor
de la „mitificare” la „mistificare”, şi invers. Eugen Simion
îmi rezumă argumentaţia într-un spirit pe care nu mi-1 re-
cunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitiza-
tă şi, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica
şi de a o judeca cu luciditate…”
Să facem totuşi distincţia între cuvinte şi concepte. Mis-
tificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de
eficienţă), care nu are nimic de a face cu substanţa subtilă
a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înşelătorie,
dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, defi-
nind sau ilustrînd o mare credinţă care îi animă pe oameni.
Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri
(profitîndu-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de
prejudecăţile, de speranţele şi de iluziile lor), dar confuzia
nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea
1 Eugen Simion, „Mit, mitizare si demitizare”, în Curentul,
22 iulie 1999.
8
vînînd minciuni, încerc să desluşesc marile tendinţe mitice,
inerente sufletului uman şi conştiinţei comunităţilor.
Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mi-
turi, demitificări şi demistificări nu mi-a cerut părerea (şi
nici nu era cazul să o facă). Nu sînt şi nu aspir să fiu şef de
scoală. Sînt responsabil exclusiv pentru scrisul meu şi ide-
ile mele. Aşa încît, simt nevoia să fac cel puţin două preci-
zări.
Mai întîi, adaptarea, deformarea şi mitificarea istoriei se
înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aş fi
identificat-o anume la români! Drept care unii s-au mîniat
foarte (cum pot fi românii trataţi cu o asemenea lipsă de
respect!), iar alţii s-au bucurat (bine că, în sfîrşit, li se arată
românilor greşelile făcute şi drumul cel drept). Ar trebui
şi unii şi alţii să se întristeze şi să se bucure mai puţin. Nu
doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea,
pentru a evita orice confuzie şi a duce gîndul pînă la ca-
păt, pînă la maxima generalizare, am publicat, un an după
Istorie şi mit…, eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi
ficţiune. Cele două cărţi ar cîştiga citite împreună, poate
chiar în ordinea inversă a apariţiei lor.
In al doilea rînd, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul
de demitificare. Vreau să fiu bine înţeles: nu am pornit un
război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de
imaginar (şi nu numai, şi nici în primul rînd, de imagi-
narul istoriei româneşti), şi ştiu prea bine că nu se poate
trăi în afara imaginarului şi a mitologiei. De aceea, omul
este om şi nu este animal sau robot. Nu am propus nici un
moment anularea miturilor, ci pur şi simplu interpretarea
lor istorică. Ştiu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu,
ca istoric, nu-mi justific existenţa fără să încerc să le înţeleg.
Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie.
Aşa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpre-
tez? încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim
eufemistic) neinteligentă? Şi chiar nu sîntem capabili să
privim în acelaşi timp din două unghiuri, şi „poetic” şi ra-
ţional? Trebuie să sacrificăm inteligenţa numai pentru a
salva poezia? Nu le putem salva pe amîndouă?
9
într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitiza-
rea”2, criticul Alex. Ştefănescu face un rechizitoriu cerce-
tării raţionale a miturilor, punînd, se înţelege, tentativele
demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian
Boia a dobîndit rapid notorietate supurând unei analize lu-
cide, duse pînă la cinism, mituri ale istoriei”)- Argumentul
este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. îl îndemn să se
liniştească: nimeni nu va reuşi vreodată să le răpească oa-
menilor iluziile! Şi dragostea este iluzie, explică Alex. Ştefă-
nescu, de ce să nu o acceptăm ca atare? Fireşte că o acceptăm
— şi încă cum! — dar crede autorul articolului că partea fi-
ziologică şi psihologică a atracţiei dintre sexe ar trebui igno-
rată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate
la coş cărţile lui Freud? La fel ar sta lucrurile, după Alex.
Ştefănescu, şi cu „unitatea milenară” a românilor: chiar dacă
nu a existat în fapt, ea există pentru noi, şi e de ajuns. Şi
atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună ştiinţă, numai
ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu
împărtăşesc intoleranţa demitizatorilor faţă de mituri, dar
nu înţeleg nici intoleranţa antidemitizatorilor faţă de un
demers ştiinţific cu totul firesc.
EMINESCU
Spiritele s-au încins, pînă la incandescenţă, în jurul lui
Eminescu. într-adevăr, nici unul dintre miturile româneşti
nu depăşeşte încărcătura emoţională a mitului emines-
cian. Poetul naţional«nu este perceput doar ca poet de va-
loare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm), ci ca simbol
al naţiunii române, expresie concentrată, supremă, a româ-
nismului. Nu are rost să mai spun (sau totuşi are?) că nu
aşa a fost văzut în timpul vieţii lui şi poate nu va mai fi vă-
zut aşa la un moment dat. Mitul a fost creaţia momentului
1900 şi, ca orice mit, a procedat la o transfigurare, care poate
sau nu să mai corespundă sensibilităţii de azi ori de mîine.
In jurul lui Eminescu se desfăşoară un joc cam pueril şi cu
siguranţă nedrept. Unii îi caută tot felul de cusururi, in-
2 România Literară, 21-27 octombrie, 1998.
10
telectuale şi chiar fizice, în timp ce alţii nu acceptă să co-
boare nici cu o treaptă din înălţimea mitului şi vor să ne
convingă că n-avem voie să ne despărţim de Eminescu.3
Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acor-
dat revistei Sud-Est (nr. 1-2/1999) din Chişinău; poate nu
este inutil să reproduc pasajul respectiv:
„în ce-1 priveşte pe Eminescu, aici sînt două aspecte. Este
poetul Eminescu şi Eminescu-ideologul. Mulţi dintre cei
care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu
sînt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie
autohtonistă şi xenofobă. De fapt, Eminescu nu are nici o
vină. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul să
aibă orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul
cultural şi politic al epocii sale, nu glorificate sau condam-
nate din perspectiva sfîrşitului nostru de secol. Ca ideo-
log, Eminescu a fost „descoperit” de valul naţionalist de
după 1900. Iar acum este promovat tot de naţionalişti. Este
o manipulare: aşa a spus poetul naţional, înseamnă că aces-
ta este adevărul absolut, trebuie să ne închinăm cu toţii. Pe
de altă parte, este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie
de ideologie pentru a fi admirată. Rămîne însă de văzut ce
va aduce viitorul. Eu sînt un mare admirator al lui Emines-
cu, Eminescu-poetul, nu ideologul. Cred că îi simt poezia,
îi ştiu o mulţime de versuri pe dinafară. Mă întreb însă une-
ori dacă nu reprezint ultima generaţie care îl mai gustă
într-adevăr pe Eminescu. Gusturile evoluează. In ziua cînd
tinerii nu-1 vor mai recita sub clar de lună (poate că deja
nu-1 mai recită), Eminescu va rămîne un mare nume în isto-
ria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi. E stupid
să spunem că nu are voie să fie aşa. Va fi cum va fi. In mod
paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai
bine în timp decît Eminescu-poetul; se vor găsi mereu
naţionalişti care să-1 folosească drept stindard.”
3 Pentru demitizarea poetului, vezi foarte controversatul
număr „Eminescu” din Dilema, 27 februarie-5 martie 1998,
iar pentru susţinerea mitului, ancheta din Caiete critice,
nr. 5-8/1998 (sub titlul „Eminescu — un model depăşit?”)
11
ANII INTERBELICI ŞI COMUNISMUL
Tentaţia de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o în-
clinare specific românească. Genul acesta de polarizare
aparţine imaginarului în genere. Dar cu cît o societate este
mai conflictuală — cazul societăţii româneşti de astăzi —
cu atît soluţiile extreme, lipsite de nuanţe, riscă să fie mai
prezente. Perioada interbelică şi anii comunismului — aşa-
dar istoria recentă, în raport cu care interesele şi opţiunile
ideologice se manifestă nemijlocit — beneficiază din plin
de
asemenea aprecieri contradictorii, constituindu-se în
modele mitologice obsesiv invocate.
Discuţia este nesfîrşită cu privire la anii dintre cele două
războaie mondiale.4 Vîrsta de aur a României, a culturii ro-
mâneşti, a democraţiei româneşti? Sau, dimpotrivă, o socie-
tate care, dincolo de faţadă, ascunde o serioasă rămînere
în urmă şi tot felul de derive în raport cu principiile demo-
cratice? Judecăţile opuse sînt drepte şi nedrepte în acelaşi
timp. România de atunci a fost România de arunci. Lumea
de atunci — pretutindeni — nu mai este lumea de astăzi.
România interbelică — cu toate cele bune şi rele ale ei —
nu mai poate fi un model util. Dar şi criticile excesiv de
severe depăşesc măsura. Ele definesc opţiuni prezente, pă-
cătuiesc tocmai prin lipsa simţului istoric. Deficitul de de-
mocraţie, naţionalismul sau antisemitismul caracterizează
epoca în genere, nu în particular România, şi nu este echi-
tabil să judecăm asemenea disfuncţionalităţi sau atitudini
exclusiv în raport cu normele actuale (şi ele mai curînd ide-
ale decît efective). România din epocă era o societate con-
tradictorie: pe de o parte, o elită de factură europeană
(deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone)
şi un cadru instituţional şi cultural modern, pe de altă parte,
o incontestabilă întîrziere istorică în straturile profunde ale
ţării, în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare (pro-
cent foarte ridicat al populaţiei rurale, procent încă mare de
4 Un interesant dosar pe această temă („Vîrsta de aur dintre
cele două războaie”)/ în Dilema, 27 noiembrie-3 decembrie 1998.
12
analfabeţi, comportament demografic tradiţional: natali-
tate mare, mortalitate mare, inclusiv primul loc în Europa în
privinţa mortalităţii infantile).5 Acest „primitivism” al Ro-
mâniei profunde a justificat şi permis devierile autoritare;
a fost şi baza pe care s-a construit comunismul românesc,
de unde şi aberaţiile suplimentare ale acestuia (dispariţia a-
proape completă a unei elite prea subţiri, a tradiţiei cultu-
rale şi politice, a unui mod de viaţă, dezrădăcinarea şi
manipularea unor mase dezorientate…). Din toate aceste con-
tradicţii ale vremii, ca şi din ale noastre, ale celor care privim
spre ea, nu pot rezulta decît imagini multiple şi contradictorii.
La fel şi cu privire la comunism. Condamnare fără apel
de pe o parte, dar şi tentative de reabilitare, dacă nu glo-
bală (democraţia fiind, măcar în vorbe, acceptată de toată
lumea, iar comunismul, ca sistem, repudiat), cel puţin seg-
menţială, potrivit principiului că „nu totul a fost rău” (dacă
am aduna însă toate segmentele „reabilitate” de unii sau
de alţii — de la cultură pînă la industrie sau la politica in-
ternaţională — ar rezulta că a fost mai curînd bine decît
rău, şi atunci ne-am putea întreba de ce, totuşi, a căzut co-
munismul). Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea
românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului
ca sistem (din motive de ordin filozofic, cum s-ar spune).
Ei s-au ridicat împotriva consecinţelor comunismului, refu-
zînd să mai suporte cumplita degradare a condiţiilor de
viaţă. Astăzi tot ei nu mai sînt dispuşi să accepte sărăcia
de dragul democraţiei. Potrivit sondajelor de opinie, cel
puţin jumătate dintre români consideră că trăiau mai bine
înainte de 1989. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie,
dar şi de inadaptarea la o societatea deschisă (dovadă că o
întîlnim şi în partea răsăriteană a Germaniei, care numai
săracă nu este). Un demers intelectual corect trebuie să facă
disocierea între o judecată istorică şi morală asupra comu-
5 Aceste trăsături puternic tradiţionale ale unei societăţi încă
insuficient angrenată în modernitate sînt ilustrate prin nume-
roasele statistici grupate în capitolul „Populaţia României” din
Enciclopedia României, voi. I, Bucureşti, 1938, pp. 134-160.
13
nismului şi aprecierea atitudinii oamenilor faţă de comu-
nism. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sistem ,
imoral şi păgubitor, şi alta este s& considerăm că toţi roma- ţ.
nii ar fi judecat aşa. A existat o re^istenţă anticomunistă: unii ; :
o minimalizează sau chiar o contestă, alţii, dimpotrivă, o
valorizează peste ponderea ei ţ-eală. A existat, chiar fără ],]
rezistenţă deschisă, şi o neaderare de ordin intelectual şi S;
individual la comunism. „Rezistenţa românească” este un .’■ j
capitol care îşi are partea lui de adevăr, dar si de mitologie. \
In genere, „rezistenţele” sînt amplificate în imaginar. Aşa ‘
au procedat şi occidentalii, reconstituindu-şi „rezistenţa (
antifascistă”. în fapt, în orice societate, cei care rezistă re-
prezintă o minoritate faţă de cei care cedează, se acomo-
dează sau chiar profită. Românii care au intrat în securitate
sînt cu siguranţă mai numeroşi decît românii care au rezis-
tat în munţi.
Tentaţia mitologică se întrevede şi atunci cînd este evo-
cată „rezistenţa prin cultură”, un subiect drag intelectua-
lului român. Ar fi nedrept să spunem că scriitorii, de pildă,
n-ar fi făcut, cu toţii, decît să servească, docil, Puterea. Dar,
pe de altă parte, ei şi-au publicat totuşi textele, în condiţi-
ile cenzurii. Nu a existat în România o producţie editori-
ală clandestină. Scriitorul încerca să meargă pînă la ultima
limită permisă, iar cititorul era îndemnat să citească prin-
tre rînduri, să-şi imagineze mesajul nerostit dar sugerat. A
fost un joc între scriitori şi autoritate: cine păcăleşte pe cine?
Fiecare a acceptat unele concesii în favoarea celuilalt. Rezul-
tatul: un mesaj confuz. Cine a păcălit pe cine?
Un exemplu, bine cunoscut: nici o producţie literară nu
s-a bucurat de faima romanului lui Marin Preda, Cel mai
iubit dintre pămînteni (1980). Era o critică — aspră, după
normele epocii — a anilor ’50. O critică, însă, a abuzurilor
(şi nu a tuturor, şi nu a celor mai grave), nu a sistemului.
Şi Ceauşescu se disociase de asemenea abuzuri pentru a-şi
defini propriul „comunism de omenie” în opoziţie cu anii
sumbri ai regimului Dej. Preda mergea ceva mai departe
decît Ceauşescu, dar nu cu mult mai departe, strict pînă la
limita dincolo de care nu se putea merge. Ar fi putut merge
14
mai departe şi tipări un text clandestin. Nu a făcut-o. Nici
alţii n-au făcut-o. Astăzi, romanul se citeşte cu un senti-
ment de jenă. Românii nu au un Soljeniţîn, nu au un Havel.
A existat însă şi o aderare, chiar masivă. S-a petrecut prin
comunism o răsturnare socială, care i-a dezavantajat pe unii,
dar şi, invers, i-a avantajat pe alţii. Unii au fost daţi afară
din case şi din slujbe; alţii le-au luat locul. Elita româ-
nească de astăzi, cu puţinele excepţii ale unor supravie-
ţuitori, este creaţia comunismului. Mulţi dintre membrii
săi, chiar dacă nu o mărturisesc, sau o mărturisesc doar pe
jumătate sau pe ocolite (iar, în plus, ca alibi, sau ca proce-
deu de legitimare, nu se sfiesc să invoce perioada interbe-
lică, identificîndu-se în imaginar cu o cu totul altă elită), ştiu
prea bine că fără comunism nu ar fi fost ce sînt. Şi chiar cei
aflaţi mai jos, ţăranii de pildă, deplasaţi la oraşe şi instalaţi
în cartierele de blocuri, receptează această schimbare de
condiţie ca o promovare socială. Un articol al lui Daniel
Barbu6 a stîrnit o vie discuţie, inclusiv proteste vehemen-
te, datorită afirmaţiei că beneficiarii comunismului ar fi fost
mai numeroşi decît victimele lui: „Ponderea celor pentru
care regimul totalitar a reprezentat o permanentă amenin-
ţare, o povară, un pericol imediat sau virtual se situează
între minimum 4% şi maximum 8%, în vreme ce procentul
acelora pentru care comunismul a însemnat o schimbare
pozitivă a vieţii, un venit stabil şi în continuă creştere, un
acces tot mai larg la o educaţie superioară, o legătură tot
mai strînsă cu Statul, se plasează pe o plajă cuprinsă între
20% şi 70%.” Probabil că formula lui Daniel Barbu (care tre-
buie spus că nu face propagandă comunistă, ci propune o
explicaţie!) cuprinde o doză de exagerare şi de idealizare;
în plus ar fi de precizat că în discuţie este mai puţin con-
diţia obiectivă a oamenilor, cît imaginea propriei condiţii,
ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru (deşi, pînă la urmă, aceas-
6 Daniel Barbu, „Destinul colectiv, servitutea involuntară,
nefericirea totalitară: trei mituri ale comunismului româ-
nesc”, în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui
Lucian Boia), Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 175-197.
15
ta contează! La ce bun să mai explici, propunînd o istorie
virtuală, că şi fără comunism România s-ar fi modernizat,
şi încă în condiţii mai bune, aşa cum au făcut-o Grecia sau
Portugalia, care nu erau cu nimic deasupra României în pe-
rioada interbelică). în esenţă însă, cred că Daniel Barbu are
dreptate; o bună parte dintre români (greu de spus cîţi) nu
au mare lucru de reproşat comunismului, avînd în schimb
sentimentul că îi datorează promovarea socială (după cum
unii dintre ei au ajuns după 1989 să considere că „datorea-
ză” democraţiei doar o scădere a nivelului de trai).
Nici perioada interbelică nici cea comunistă nu au cum
să fie reprezentate într-o imagine unică şi coerentă. Fiecare
dintre noi avem relaţiile noastre personale cu istoria recen-
tă. Putem doar încerca să ne apropiem cît mai mult de ade-
văr, dar judecata asupra adevărului nu va fi niciodată una.
SINDROMUL KOSOVO
Criza din Kosovo şi atacurile NATO asupra Iugoslaviei
au dovedit încă o dată cît de divizaţi sînt românii, cît de
înclinaţi spre judecăţi extreme şi cît de sensibili încă, unii
dintre ei, chiar foarte mulţi, la orice pretext de propagan-
dă antioccidentală. S-au aşezat, fără rezerve, fie de partea
lui Miloşevici, fie de partea Occidentului, definindu-şi ast-
fel propriile opţiuni. Altminteri, dreptatea şi nedreptatea
au fost foarte împărţite, în această criză, în ambele tabere.
Chiar înclinînd spre o soluţie sau spre alta, ar fi fost multe
rezerve de exprimat, care nu prea s-au făcut auzite. Feno-
menul cel mai caracteristic a constat însă în glisarea unei
părţi a clasei politice, a presei şi opiniei publice dinspre Oc-
cident spre Serbia. Mai înainte, procentul opţiunilor pentru
NATO şi Uniunea europeană era printre cele mai ridicate,
dacă nu chiar cel mai ridicat, din această parte a Europei.
Aproape toţi românii au urmărit cu sufletul la gură tenta-
tiva eşuată (dar cu promisiunea unei apropiate reexami-
nări a solicitării româneşti) de intrare a ţării în structurile
atlantice: o adevărată obsesie naţională. Brusc, însă, o dată
cu Kosovo, NATO a pierdut cîteva zeci de procente din
16
simpatiile românilor. In situaţia de a opta, numeroşi români
au preferat Serbia ortodoxă, naţionalistă şi autoritară Occi-
dentului democratic şi cosmopolit.
Ca întotdeauna, vorbind despre altul te caracterizezi pe
tine. S-a dovedit că pentru un mare număr de români ata-
şamentul faţă de Occident nu priveşte valorile occidentale,
ci pur şi simplu bogăţia şi puterea unei lumi la care rîvnim
să ne ataşăm din considerente de ordin material. De altfel,
dificultatea cu care legislaţia românească se adaptează le-
gislaţiei europene (rezistîndu-se uneori pas cu pas, ca în
nesfîrşita discuţie asupra normalizării statutului juridic al
homosexualilor) ilustrează lipsa de aderenţă reală la multe
dintre normele Occidentului. Deja ineficienta economică
ţine România departe de Europa: dacă la aceasta se adau-
gă şi o stare de spirit…
SÎNTEM O NAŢIUNE, NU O NAŢIUNE ORTODOXĂ
Amestecul dintre politică şi religie este o altă trăsătură
arhaică românească (se întîlneşte, este drept, şi în Grecia,
tot ţară ortodoxă, şi membră a Uniunii europene). Pentru
destul de mulţi români se pare că nu liberalismul sau de-
mocraţia, ci o destul de vagă dar insistent afirmată ideologie
religioasă a ocupat locul lăsat liber de ideologia comunis-
tă. Ceea ce înseamnă că nu s-a ieşit din logica unanimistă şi
autoritară. Sîntem din fericire departe de fundamentalism,
fiindcă intră în ecuaţia politico-religioasă şi o doză impor-
tantă de tradiţionalism, de convenţionalism şi de demago-
gie politică. Dar cu atît mai mult notele sună fals. Studenţii
Universităţii din Bucureşti se înfruntă în jurul unei biserici
(fireşte ortodoxe) care ar urma să se construiască în incin-
ta Universităţii: proiect susţinut de unii, contestat de alţii.
Cei dintîi îşi taxează adversarii drept atei şi comunişti,
ceilalţi drept legionari. Intr-un moment de criză majoră —
marşul minerilor spre Bucureşti — primul-ministru Radu
Vasile nu a găsit alt mediator decît Biserica şi, ca loc de în-
tîlnire, mînăstirea Cozia. In sfîrşit, în inima Bucureştiului
urmează să se înalţe o imensă Catedrală a mîntuirii nea-
17
mului. Iar oamenii politici se întrec să fie văzuţi prin bise-
rici şi la manifestări religioase. Chiar şi Ion Iliescu, „liber
cugetător” pînă nu demult după propria-i mărturisire, a
început să facă cruci. Un curent, aparent, irezistibil…
„Este naţiunea română o naţiune ortodoxă?”, m-am în-
trebat într-un articol din care reproduc cîteva pasaje.7 „Desi-
gur, vor răspunde unii. Marea majoritate a românilor fiind
ortodocşi, naţiunea nu poate fi, în consecinţă, decît orto-
doxă. Pare elementar, în fapt nu este chiar aşa. Sînt totuşi
destui cetăţeni români care aparţin altor culte. Vrem oare
să spunem că aceştia ar fi români de categoria a doua,
obligaţi şi în materie religioasă să se supună majorităţii?
Cum rămîne cu cei peste un milion şi jumătate de unguri,
care, fireşte, nu sînt ortodocşi? îi îndemnăm să aparţină al-
tei naţiuni, mai precis naţiunii maghiare? Cum rămîne cu
greco-catolicii, români pur sînge, şi chiar iniţiatori cîndva
ai ideologiei naţionale româneşti? Aparţin ei neamului sau
nu? Cum rămîne cu baptiştii, care s-au tot înmulţit printre
români în ultimele decenii? Şi cum rămîne, vorba fostului
preşedinte Iliescu, cu liber cugetătorii? Mai ai astăzi voie
în România să te manifeşti ca ateu (aşa cum se manifestau
atît de mulţi români, măcar la şedinţele de partid, pînă
acum vreo zece ani) sau cel puţin să fii sceptic în materie
de credinţă?
Aşa stînd lucrurile la noi acasă, să mai observăm şi o altă
dimensiune a problemei. Uităm uneori, pare-se, că nu doar
românii sînt ortodocşi. Confesiunile sînt în genere trans-
naţionale, ele nu urmează decupajele politico-naţionale în
vigoare. Dacă acordăm religiei un sens care se află în afara
mesajului său specific, conferindu-i misiunea de a structura
spaţii naţionale sau de civilizaţie, şi nu numai din perspec-
tiva istoriei, dar şi a proiectelor actuale, atunci, mergînd
pînă la ultima consecinţă a unei asemenea logici, ar urma să
ne alăturăm Europei ortodoxe, împreună cu ruşii şi cu bul-
7 Lucian Boia, „Sîntem o naţiune, nu o naţiune ortodoxă”,
în Curentul, 24 februarie 1999.
18
gării, şi să ne ţinem departe de Occidentul catolic şi protes-
tant şi, mai presus de toate, laic.
în fapt, naţiunile moderne nu se identifică cu o anumită
confesiune, chiar atunci cînd aceasta este majoritară. Pentru
simplul motiv că naţiunea este altceva. Francezii, de pildă,
nu sînt mai puţin catolici decît sînt românii ortodocşi, însă
naţiunea franceză nu poate fi definită şi nu se defineşte
drept o comunitate catolică. Germanii sînt fie protestanţi,
fie catolici, dar naţiunea germană este una. în societăţile
moderne se petrece despărţirea dintre sacru şi profan, din-
tre spaţiul religios şi cel civic sau politic. Şi nu neapărat în
sensul înstrăinării de valorile religioase (deşi de vreo do-
uă-trei secole încoace s-a conturat un proces de desacrali-
zare, mai întîi în Occident, apoi în restul lumii), ci vizîndu-se
pur şi simplu separarea unor seturi de valori care sînt dis-
tincte şi aşa trebuie să rămînă. Naţiunea este oricum o
creaţie laică, de cu totul altă natură decît universalismul
religios şi urmărind alte obiective. Dacă doar religia ar fi
contat în epoca modernă, românii s-ar fi pierdut în masa
slavă (iar greco-catolicii din Transilvania ar fi urmat cine
ştie ce altă cale). Statul naţional român s-a clădit pe ideo-
logia naţională şi pe principii politice liberale şi democra-
tice, nu pe criterii religioase. Este firesc să împărtăşim cu
toţii aceleaşi valori civice, în lipsa cărora comunitatea na-
ţională s-ar dezmembra. In schimb credinţa (sau, eventual,
necredinţa) rămîne o alegere a fiecăruia. Ar fi bine să fe-
rim acest domeniu de orice principiu autoritar şi de orice
fel de discriminare, care nu numai că n-ar consolidatei ar
putea să afecteze coeziunea organismului naţional.”
Tentaţia fuziunii dintre Naţiune şi Biserică îşi constru-
ieşte şi o mitologie istorică pe măsură. Prima sa axiomă
este aceea că „poporul român s-a născut creştin”; apoi, în
întreaga sa istorie, s-a identificat cu creştinismul ortodox.
Lăsînd la o parte faptul că „naşterea” unui popor este un
concept pronunţat mitologic, penuria surselor ar trebui să
îndemne la un plus de rezervă. Nici o mărturie creştină in-
contestabilă nu ne-a parvenit din Dacia Romană. Incepînd
din secolul al IV-lea, acestea există (şi în Dacia, dar mai
19
ales în Dobrogea, rămasă provincie a Imperiului), dar nu
sînt chiar atît de frecvente încît să susţină o istorie coeren-
tă şi sigură a creştinismului nord-dunărean. Invocarea —
insistentă în ultima vreme — a Sfîntului apostol Andrei,
care ar fi predicat în Dobrogea, nu se bazează decît pe o
tîrzie tradiţie legendară (cu referire la Sciţia — sudul Rusiei,
nu neapărat la „Sciţia mică” — Dobrogea; de aceea Sfîntul
Andrei este patron al Rusiei. El este, la celălalt capăt al
Europei, şi patron al Scoţiei. Iar acum începe să fie venerat
şi ca patron al României). Interesant că toate aceste aran-
jamente sînt recente. In România de la 1900 credinţa şi
practica religioasă erau cu siguranţă mai vii decît astăzi;
dar ortodoxismul, ca ideologie, se manifestă în prezent
mult mai ambiţios şi mai ofensiv.
„AMENINŢAREA” FEDERALISTĂ
Naţiunea română (ca orice naţiune) este mai puţin uni-
tară în realitate decît în imaginar. Ea a fost alcătuită din
părţi distincte — sudate prin ideologia şi forţa centraliza-
toare a statului naţional unitar (proces uşurat prin faptul
că în toate regiunile românii erau majoritari), însă nici as-
tăzi nu se poate vorbi de o omogenizare deplină (ceea ce,
de altfel, nici nu ar fi posibil). Se manifestă chiar, de cîţiva
ani, în genere cu discreţie, dar uneori mai apăsat, voinţa
de marcare a identităţilor regionale. In Moldova a apărut un
Partid al moldovenilor, greu de spus cu ce şanse politice,
în ţinuturile de peste munţi reputate, în imaginarul româ-
nilor, drept mai civilizate, mai dinamice, şi mai apropiate
de Europa Centrală (de Ungaria!) încep să se audă glasuri
care se opun sacrificiilor făcute în favoarea celorlalte re-
giuni. Nimic dramatic deocamdată, dar oarecum inedit în-
tr-o Românie în care mitologia unităţii milenare a poporului
român şi a statului naţional unitar a acoperit atîta vreme
inevitabila diversitate. Un articol „provocator” al publicis-
tului ardelean Sabin Gherman („M-am săturat de Româ-
nia!”) a stîmit senzaţie şi — în spiritul multora — indignare,
începe să se contureze teama (cu siguranţă exagerată) a
20
unei posibile dezintegrări a României. Dar chiar federalis-
mul este privit în România cu suspiciune. Şi, de fapt, orice
fel de descentralizare. Reiau cele scrise într-un articol8 pe
această temă:
„In mintea multor români stă întipărită ideea că federa-
lismul este o născocire primejdioasă, un prim pas spre dez-
membrarea naţiunii; soluţia bună fiind, evident, situată la
antipodul soluţiei federale şi, în genere, a oricărui proces
de descentralizare, şi anume statul naţional unitar. Nu vrem
cîtuşi de puţin să inversăm lucrurile şi să spunem că siste-
mul federal ar fi cel mai potrivit. Nu există un model univer-
sal, aplicabil pentru toată lumea în toate condiţiile. Trebuie
să ştim însă despre ce vorbim şi, mai ales, să nu ne grăbim
a ne proclama prejudecăţile drept adevăruri generale şi
imuabile.
Modelul pe care l-au imitat românii, cînd au construit
România modernă, a fost Franţa. Ceea ce a însemnat un
sistem politic şi administrativ puternic centralizat; judeţele
noastre, ca şi departamentele Franţei, sînt strîns depen-
dente, prin prefecţi, de puterea centrală. In cazul României,
procesul centralizator a apărut cu atît mai necesar cu cît Ro-
mânia, inexistentă pînă la 1859, s-a făcut din „bucăţi” şi aces-
tea au trebuit sudate între ele. Sau cel puţin aşa s-a crezut
că e mai bine. Ce ar fi dat o soluţie federală nu putem şti,
fiindcă nu avem cum reface istoria. Cert este că s-a preferat
uniformizarea în locul acceptării, eventual chiar cultivării,
diferenţelor istorice şi culturale dintre provincii (diferenţe
reale, vizibile şi astăzi, în ciuda unei istorii care, adaptîn-
du-se discursului politic, ne vorbeşte despre o imaginară
unitate multiseculară sau chiar multimilenară a spaţiului
românesc).
Soluţia federală, indiferent ce cred românii (totuşi lumea
nu se învîrte în jurul nostru), nu este chiar aberantă. Sta-
tele Unite, Germania, Elveţia, mai recent şi Belgia, sînt state
federale şi, în felul lor, se descurcă destul de bine! De alt-
8 Lucian Boia „«Ameninţarea» federalistă”, în Curentul, 21
decembrie 1998.
21
fel, între federalism şi centralismul lipsit de nuanţe se pot «
imagina (şi s-au imaginat efectiv) tot felul de soluţii inter-
mediare. Aceasta este, de altfel, tendinţa cea mai interesantă
a ultimilor ani: o evoluţie vizînd descentralizarea, revigora-
rea provinciilor istorice, cu intensităţi, fireşte, variabile de la ;
o ţară la alta. Spania s-a împărţit în 17 provincii autono-
me, în Italia există, de asemenea, autonomii regionale. Iar
în Marea Britanie, Scoţia a votat recent pentru autonomie.
Putem considera, dacă vrem, că cea mai bună variantă
pentru noi rămîne cea corespunzătoare sintagmei «stat na-
ţional unitar», dar să nu pretindem că aceasta ar fi astăzi
soluţia dominantă în lume sau în Europa, fiindcă nu este,
nu mai este! Exemplul Franţei merită din nou invocat. Franţa
şi-a dublat sistemul departamentelor printr-un sistem para-
lel de regiuni — în linii mari, regiunile istorice pe care Re-
voluţia franceză s-a grăbit să le desfiinţeze şi care, iată, revin
după două secole. Regiunile beneficiază de un anume grad
de autonomie, limitat în cazul Franţei, dar totuşi efectiv:
consilii regionale alese, buget propriu etc. Este exact ce s-ar
întîmpla la noi dacă, laolaltă cu sistemul judeţelor, am avea
şi un decupaj pe provincii istorice: Moldova, Muntenia,
Oltenia, Transilvania, Banatul… Chiar gîndul unei asemenea
organizări ar ridica în faţa unora spectrul destrămării Ro-
mâniei. Dar nici nu este o soluţie federală. Este soluţia
adoptată în Franţa, care rămîne, chiar şi aşa, cel mai cen-
tralizat organism politic din întreaga Europă occidentală.
Imitatori ai Franţei cîndva, românii au rămas astăzi mai
francezi decît francezii!
Nu federalizarea intră în discuţie, în cazul nostru, ci de-
păşirea totuşi a unei centralizări stricte, care şi-a jucat cînd-
va rolul istoric, dar care n-a adus numai roade bune, iar
astăzi reprezintă efectiv o frînă. Ca şi Parisul, Bucureştiul a
tras prea mult spre sine. Ţara s-a împărţit, s-a polarizat în-
tre o capitală şi restul: provincia. In secolul trecut, în plan
intelectual, Iaşiul şi în genere Moldova nu erau în urma Bu-
cureştiului şi a Munteniei; aş spune, dimpotrivă. Balanţa
s-a dereglat. Moldova se prezintă astăzi drept cea mai să-
racă provincie a ţării (după toţi indicatorii: produs pe cap
22
de locuitor, şomaj…). Ea apare, aşadar, din nou ca provin-
cie, dar în ce condiţii?
Şi în Ardealul mai bogat decît Moldova, sau în Banat,
în Crişana, unii, şi nu numai maghiari, încep să privească
dincolo de graniţa occidentală. Sînt aici nu numai, dar sînt
şi efectele negative ale unei excesive centralizări. Soluţia
nu stă într-un plus de centralizare (dictată, eventual, de
teama neîntemeiată a unor tentaţii secesioniste), ci în cău-
tarea unor soluţii de revitalizare a vieţii locale şi regionale.
Nu într-un sens federal (greu de promovat la noi ţinînd
seama de o întreagă tradiţie şi de contextul actual), dar în-
tr-un sens mai puţin centralizator ca pînă acum. Oricum,
primejdia care ne paşte nu este federalizarea, ci închista-
rea într-un comportament politic desuet, insensibil la evo-
luţiile recente. Să nu fie ameninţarea federalistă un alibi
pentru imobilism!”
DE LA „GETO-DACI” LA „NAŢIUNEA ROMÂNĂ
MEDIEVALĂ”
Şi dacii încep, pare-se, să se desprindă de unitatea fără
fisuri care-i caracterizase timp de decenii. Mă întrebam,
de altfel, în Istorie şi mit…, ce poate să însemne un popor
„geto-dac”. Un specialist în materie, Alexandru Vulpe, măr-
turiseşte că arheologii au cam exagerat „cu istoria comună
a diferitelor grupări tribale din spaţiul carpato-dunărean”.
Interpretarea necritică a surselor antice a fost la noi o ade-
vărată tradiţie! Cînd Strabo spune că geţii şi dacii vorbeau
aceeaşi limbă, istoricii români chiar îl cred pe cuvînt, fără
să se întrebe dacă geograful grec, sau sursa lui, Poseido-
nius, vor fi avut vreo competenţă în materie de graiuri tra-
cice! Evident că nu aveau nici una! Concluzia lui Alexandru
Vulpe este că prin noţiunea de „geto-daci” trebuie înţeles
un spaţiu fărîmiţat „şi nu o unitate istorico-socială şi politi-
că, nu o limbă comună şi nici neapărat o cultură materială
şi spirituală comună”9. O tentativă de teoretizare a decu-
9 Alexandru Vulpe, „Geto-dacii?”, în CICSA, 1-2/1998,
pp.2-11.
23
pajelor etnice în spiritul conceptelor antropologice mo-
derne îi aparţine lui Alexandru Niculescu. El consideră de-
păşită sumara identificare: culturi arheologice — etnii (o
etnie necaracterizîndu-se prin uniformitate culturală, iar
referinţele identitare fiind mai curînd simbolice decît ma-
teriale), întreaga problematică etnică a spaţiului dacic ar
trebui aşadar reevaluată, cu un plus de rafinament profe-
sional şi cu desprinderea de prejudecăţile naţionaliste („The
Material Dimension of Ethnicity”, în curs de apariţie în
New Europe College Yearbook, 1997-1998).
Unitatea fictivă a Daciei se estompează în favoarea di-
versităţii efective. Triburile gete şi dace nu sînt de altfel
singure. Celţii şi sciţii, ceva mai tîrziu bastarnii şi sarmaţii,
completează un peisaj etnic şi cultural variat. De altfel, ames-
tecul de populaţii şi de culturi, şi nu puritatea daco-romană,
caracterizează mai corect spaţiul românesc, din Antichitate
pînă în epoca modernă. Tendinţa de a-i elimina pe „ceilalţi”
din ecuaţia românească (marginalizarea „migratorilor” —
care, de fapt, o dată aşezaţi pe acest teritoriu au încetat de
a mai fi „migratori” —, inclusiv a slavilor, apoi a altor in-
fuzii etnice şi culturale), mizîndu-se strict pe îndoita puri-
tate daco-romană, reflectă şi susţine atitudini de respingere
care aparţin şi prezentului, nu numai interpretării trecu-
tului.
Dacă unii istorici se desprind de mitologia unităţii sau
cel puţin îşi propun s-o nuanţeze, alţii preferă demersul
contrar, în iluzia, probabil, că o naţiune română unită din-
totdeauna aşa va fi pe vecie. Susţinătorii acestei teze au
acum şi o nouă carte de referinţă, Naţiunea română medievală,
publicată în 1998 de istoricul clujean loan-Aurel Pop. Cu
subtitlul „Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI”.
Apare încă de pe pagina de titlu confuzia (frecventă la
istoricii români) dintre etnie şi naţiune. Tot felul de solida-
rităţi locale, îndeosebi printre românii transilvăneni, sus-
ţin, în viziunea autorului, existenţa unei naţiuni române
(„grupuri mai mari sau mai mici de români au acţionat so-
lidar şi în Evul Mediu… Ei s-au manifestat prin solidarităţi
etnice. Din însumarea şi interacţiunea acestor solidarităţi
24
din secolele XIII-XVI se obţine imaginea naţiunii române
medievale”.)10
Insă naţiunea se prezintă tocmai ca o mare solidaritate (care
le înglobează şi le subordonează pe toate celelalte) şi nu ca
amalgam de mici solidarităţi. Acestea există de cînd lumea:
fără solidaritate n-ar fi nici societate omenească. Potrivit
unei asemenea argumentări, am ajunge să identificăm na-
ţiuni şi în preistorie. Fireşte, oamenii Evului Mediu erau
conştienţi de limba pe care o vorbeau şi de etnia căreia îi
aparţineau, ca şi de faptul că alţii erau „diferiţi”. A insista
asupra acestor puncte înseamnă a forţa uşi deschise. Dar
naţiunea înseamnă altceva: înseamnă o unică şi atotcu-
prinzătoare solidaritate, voită, creată, nu dată de istorie.
Ioan-Aurel Pop face de altfel distincţia între naţiunea me-
dievală, „pasivă şi relativ fărîmiţată” şi naţiunea moder-
nă: „activă, unitară, conştientă de rolul şi de misiunea ei”.
Cu totul de acord cu aceste caracterizări. întrebarea este
dacă o naţiune pasivă şi fărîmiţată, lipsită de conştiinţa
rolului şi misiunii ei, mai este naţiune! Un asemenea con-
cept aminteşte de faimosul „stat neorganizat” identificat
de „Programul P.C.R.” după retragerea romanilor din Dacia.
Naţiunea este o stare de conştiinţă, şi acolo unde nu există
conştiinţa naţiunii nu există nici naţiunea, fiindcă nu are ce
să mai existe.
Izolarea unor segmente sau momente de unitate nu poa-
te anula o sumă întreagă de structuri concrete, ideologice
şi mentale care nu susţin în nici un fel în epocă o efectivă
unitate românească (fie ea numai ideală). Chiar autorul lasă
să se strecoare, involuntar, contraargumente la propria-i
argumentaţie. „Numele lui lancu de Hunedoara şi cu atît
mai puţin al lui Matia nu au rămas în conştiinţa publică
românească din evul mediu ca nume ale unor suverani ro-
mâni sau care i-au susţinut pe români şi nici nu puteau să
rămînă, fiindcă altele au fost idealurile lor şi fiindcă etnicul
.
25
ii
avea atunci importanţă secundară” (sublinierea noastră).11
Mi se pare mie, sau cartea urmărea să demonstreze exact
contrariul? Despre Mihai Viteazul aflăm (ceea ce bine se
ştia) că nu a lăsat prea multe amintiri de ordin „naţional”
în conştiinţa generaţiilor următoare. Curios, totuşi, chiar
de neînţeles, dacă el, atunci, la 1600, a dat viaţă unor aspi- ”
raţii româneşti! Or, cronicarii braşoveni din Şchei se pare
ca nu au idee despre aşa ceva. Pe moldoveni, prudent, au-
torul nu-i pomeneşte: nu ar fi spus, oricum, nimic de bine •
despre Mihai. în schimb, se forţează interpretarea unui *
pasaj din Istoria Ţării Româneşti: „Şi rămaseră creştinii şi mai
vîrtos Ţara Românească, săraci de dînsul. Pentru aceasta, ■
dar cade-se să blestemăm toţi creştinii pre neamul ungu-
resc, mai vîrtos, căci sînt oameni răi şi ficleni încă din felul
lor.” Comentariul autorului: „Cum se vede, deocamdată
idealul creştin general se îmbină cu cel etnic, dar clişeul
ungurilor «răi şi vicleni», care l-au dat morţii fără vină pe
Mihai, este în plină acţiune. Nu mai era decît un pas ca, în
urma eruditelor lucrări ale învăţaţilor Şcolii Ardelene, pre-
romanticii să-1 aşeze pe voievod între precursorii României
moderne…”12 Acum, rămîne de văzut cine ne inspiră mai
multă încredere: cronicarul muntean sau istoricul clujean,
fiindcă cei doi, hotărît, nu spun acelaşi lucru. Unde va fi
văzut istoricul că la cronicar s-ar îmbina idealul creştin ge-
neral cu cel etnic? Nici vorbă nu este de etnie în fragmentul
citat. Este vorba doar despre Ţara Românească, nu despre
români în genere, şi în orice caz nu despre ardeleni sau
despre moldoveni (moldovenii de altfel aveau să-şi spună
moldoveni şi nu români pînă în plin secol al XlX-lea). Mai
rămîn ungurii răi şi vicleni, dar nu ştiu dacă o asemenea
etichetare este suficientă pentru coagularea naţiunii româ-
ne. Nu ajunge ca cineva să nu-i iubească pe unguri, pentru
a deveni automat patriot român: nu la 1600, cu siguranţă,
astăzi, cine ştie… De aici să fie doar un pas pînă la prefigu-
26
rărea României moderne? Cam mare pasul. La ce bun să
mai cităm sursele: doar pentru a le răstălmăci?
în ce mă priveşte, discuţia despre naţiune este închisă.
Mi-am exprimat punctul de vedere într-un eseu intitulat
Două secole de mitologie naţională (Humanitas, 1999), în care
am încercat să arăt cum a fost inventată naţiunea în jurul
anului 1800, ca formă supremă de solidaritate (deasupra
oricăror altor solidarităţi) în imaginarul modern. Fireşte,
nu îmi fac iluzia că aş fi soluţionat problema, fiindcă nici
o problemă nu e vreodată soluţionată. Interpretările se
înlănţuie la nesfîrşit. Singurul lucru pe care pot să-1 fac în
cărţile mele este să spun deschis ceea ce gîndesc.
SONDAJE
Mărturisesc că mă pasionează sondajele de opinie. Ştiu
că sînt adesea contestate. Pot fi aproximative, chiar greşite
sau voit deformate; se şi manipulează prin sondaje. Dar
oricum ar fi, sînt mai bune decît dacă n-ar exista deloc. Ce
n-am da să avem asemenea informaţii pentru diversele
epoci şi momente-cheie ale istoriei! (Un sondaj, de pildă,
care să ne spună cum vedeau românii, pe la 1650, pe Mihai
Viteazul şi unirea de la 1600.) în lipsa lor, încercăm să iden-
tificăm, pornind de la materiale fragmentare, tot felul de
atitudini sau stări de spirit. Sîntem siguri că nu greşim?
Nu le acordăm oare grade de reprezentativitate altele decît
cele reale?
Aşa încît, să profităm cel puţin pentru istoria foarte re-
centă de sondajele care ne stau la dispoziţie. Pentru un in-
terpret al conştiinţei istorice româneşti nimic nu poate fi
mai interesant decît o anchetă privitoare la cota personali-
tăţilor istorice. Institutul naţional pentru studii de opinie
şi marketing (Insomar) a dat publicităţii în iunie 1999 un
sondaj13 realizat pe 1 200 subiecţi din toată ţara solicitaţi să
aleagă „cele mai importante personalităţi istorice care au
influenţat în bine soarta românilor”. Iată răspunsurile (pri-
Publicat în revista Oameni în top, nr. 1, iunie 1999, p. 13.
27
mii zece clasaţi şi procentele respective): Alexandru Ioan
Cuza — 24,6; Mihai Viteazul — 17,7; Ştefan cel Mare —
13,4; Nicolae Ceauşescu —10,3; Mihai 1 — 5,2; Vlad Ţepeş
— 4,1; Nicolae Iorga — 3,1; Carol I — 3,1; Nicolae Titules-
cu — 2,3; Ion Antonescu — 2,2.
Clasificarea aceasta spune multe, nu despre trecut, ci
despre modul cum românii îşi asumă trecutul, cu alte cu-
vinte, despre felul cum gîndesc ei astăzi.
în şirul celor zece aleşi, Cuza se află în frunte, la dis-
tanţă apreciabilă de următorii clasaţi. El pare a fi cîştigat
postum, şi încă în mod decisiv, confruntarea mitologică cu
Carol I. înainte de comunism, relaţia era inversă: regii apă-
reau în vîrful ierarhiei, eclipsînd mai mult sau mai puţin
pe Cuza. în memoria colectivă a românilor, regalitatea
aproape s-a şters, ceea ce, împreună cu insistenţa asupra
ideii de unitate naţională (atît înainte cît şi după 1989),
explică aşezarea lui Cuza în poziţia cea mai înaltă. Sînt
efectele propagandei istorice din perioada comunistă (Cuza
neavînd, fireşte, nici o vină!). De altfel, în vremea lui Ceau-
şescu, galeria marilor oameni de stat se oprea la Cuza (cu
o concesie minoră în favoarea lui Titulescu, ceea ce explică
prezenţa lui şi nu a altor oameni de stat în „memoria” ro-
mânilor), sărindu-se apoi, peste un secol, la persoana dic-
tatorului.
Urmează în topul eroilor istoriei naţionale, tradiţiona-
lul tandem care a străbătut toate ideologiile, Mihai Vitea-
zul-Ştefan cel Mare (cu valorizarea suplimentară a celui
dintîi, ca simbol al unităţii naţionale), şi imediat după ei,
surprinzător dar explicabil dată fiind o orientare mai gene-
rală în opinia publică românească, Nicolae Ceauşescu. Re-
gele Mihai realizează doar jumătate din scorul fostului
dictator. Bine situat este şi Vlad Ţepeş, domnitorul autori-
tar şi justiţiar la care sau la soluţiile căruia visează astăzi
nu puţini români. Dintre oamenii politici moderni, dacă sînt
reţinuţi Iorga, Titulescu şi Antonescu, nu reuşesc să ocupe
una din primele zece poziţii nici Brătienii, nici regele Fer-
dinand (totuşi, suveranul marii uniri de la 1918), nici regina
Măria…
28
Decriptarea este simplă. Ne aflăm în faţa unui Panteon
amenajat în bună măsură în „era Ceauşescu” (mulţi români
îşi închipuie şi astăzi că „asta este istoria”, cea pe care au
învăţat-o la şcoală atunci), cu unele amendări şi noi accente,
se înţelege: invocarea limitată a regilor sau înclinarea spre
soluţii autoritare de tip Ţepeş sau Antonescu. Este alege-
rea făcută de o societate orientată preponderent spre stîn-
ga, simţindu-se mai aproape de mitologia comunistă şi de
reprezentările ei istorice decît de ce a fost înainte de comu-
nism. Sondajele consacrate politicii curente confirmă această
deplasare sau mai curînd „revenire” a electoratului, rezul-
tat al uzurii şi eşecurilor guvernării actuale. Dar modul cum
românii îşi privesc istoria exprimă ceva mai profund decît
conjunctura politică, şi anume o sensibilitate de stînga struc-
tural dominantă, care îşi construieşte, evident, şi mitologiile
istorice respective. în sens strict mitologic, Cuza, domni-
torul ţăranilor şi al marilor reforme, este sesizat „mai la stîn-
ga” decît Carol I; în plus, el simbolizează mai puternic şi
mai direct ideea de unitate naţională; şi, în sfîrşit, este un
autohton, nu un cîrmuitor venit din afară. Pe de altă parte,
scorul relativ modest obţinut de Antonescu nu pare să jus-
tifice temerile exprimate uneori în Occident, privind as-
censiunea lui în imaginarul politic al românilor. Mult mai
preocupantă rămîne umbra lui Ceauşescu!
Sînt accente care ne duc mai departe de simpla consta-
tare a unei sensibilităţi de stînga, absolut legitimă în sine.
Este o cultură de stînga tentată de naţionalism şi autori-
tarism (aşadar, departe de ceea ce înseamnă o stînga mo-
dernă). Şi nu doar selecţia şi dispunerea personalităţilor
istorice justifică un asemenea diagnostic. Putem continua
trecerea în revistă a opţiunilor de tot felul. Creditul acordat
instituţiilor statului se menţine constant de mai mulţi ani
încoace. Cel mai jos (15% şi 20%) se află partidele politice
şi Parlamentul, adică exact acele structuri indispensabile
oricărei democraţii. Să nu se spună că sînt aşa de jos fiindcă
nu şi-au făcut datoria. Nici instituţiile aflate mai sus nu s-au
achitat ireproşabil. Nu, pur şi simplu aşa vor să vadă ro-
mânii lucrurile. în vîrful topului se află Biserica şi Armata
29
(88% şi 75%), instituţii fără îndoială esenţiale (deşi este cu-
rioasă, şi semnificativă totodată, considerarea Bisericii ca
instituţie a statului), dar care, prin funcţia lor, concretizează
mai curînd principiul de autoritate decît pe cel democratic.
Sondajele ne permit să urmărim şi alte evoluţii şi ten-
dinţe recente. Mă limitez să remarc, în continuarea celor >
spuse în carte despre tradiţionalele modele concurente,
francez şi german, noua dispunere a reperelor străine
în imaginarul românilor. Pe la 1900, Franţa ar fi cîştigat
detaşat în orice sondaj, urmată, la oarecare distanţă, de
Germania, şi apoi de nici un alt model semnificativ. Dar
dispariţia vechii elite şi apoi deschiderea de după 1989 spre
o lume dominată politic şi cultural nu de Franţa, ci de Ame-
rica, au erodat puternic mitul francez şi reperele franceze.
Deja tinerii se exprimă mai curînd în engleză decît în fran-
ceză, ceea ce pentru România (multă vreme principalul bas-
tion al culturii franceze în Europa centrală şi răsăriteană)
este inedit. Nu numai Statele Unite, care domină detaşat,
dar şi Germania, par astăzi, pentru românul mediu, mai
apropiate şi mai interesante. Procentele sînt următoarele
(la chestionarul privind „ţările pe care românii le apre-
ciază cel mai mult”): SUA — 26,9; Germania —18,8; Franţa
— 8,8; Italia — 6,8; Elveţia — 5,2; Anglia — 3,2…u Epoca
franceză, predominant franceză, pentru români s-a termi-
nat. A rămas în urmă, cu vechea Românie, cu „lumea pe
care am pierdut-o”. însă noile repere definesc mai curînd
prestigiul de care se bucură anumite ţări şi oportunităţile
oferite românilor decît un set bine definit de valori; sînt
încă departe de a fi modele veritabile, cum au fost cîndva
modelele francez şi german (fie şi „forme fără fond”).
Societatea românească suferă astăzi de o acută lipsă, sau
confuzie, în materie de valori şi de modele (de aici şi iluzo-
riile soluţii paralele: izolarea într-o istorie mitificată, tenta-
ţia ortodoxismului…).
Şi, în sfîrşit, revenind la cota personalităţilor, nu poate
fi ignorat un sondaj de ultimă oră (noiembrie 1999) extrem
Oameni în top, nr. 4, octombrie 1999, pp. 93-97.
30
de semnificativ. La o întrebare privind conducătorii din ul-
timul secol care au făcut cel mai mare rău sau cel mai mare
bine României, Ceauşescu se află pe primul loc, printre cei
buni, ca şi printre cei răi, cu acelaşi procent în ambele ru-
brici: 22%. Ce poate fi mai caracteristic pentru scindarea
societăţii româneşti şi marea confuzie de valori?
SCANDALUL MANUALELOR
Fără să vreau, am revenit brusc în prim-planul actuali-
tăţii, o dată cu „scandalul manualelor” declanşat în octom-
brie 1999. Sînt, pare-se, în imaginarul unora (naţionalişti
înclinaţi spre interpretări conspirative), „omul din umbră”
care ar fi lucrat, prin discipolii lui, la demontarea istoriei
naţionale româneşti. Nu ştiu în ce măsură critica mea isto-
riografică a contribuit la decizia restructurării radicale a
programei de învăţămînt şi a manualelor corespunzătoare.
Cert este că, preocupat de propriile-mi proiecte, nu am ştiut
nimic din ce se pregătea, de fapt, nici n-am ştiut că se pre-
gătea ceva! Nu mă aşteptam să se petreacă atît de repede
o schimbare în istorie. Dacă am stimulat-o în vreun fel,
mărturisesc că mă bucur. Cert este însă că nimeni nu m-a
consultat atunci cînd s-au lucrat programele (nu are rost
să încerc să răspund la întrebarea „de ce?”; poate s-au
dorit personalităţi mai puţin controversate); nici unul din-
tre autorii manualelor nu mi-a pus nici cea mai mică între-
bare şi nici unul nu ştiu să se fi declarat „discipol” de-al
meu. Dacă aş fi scris un manual, ar fi fost cu siguranţă di-
ferit de toate care s-au publicat. Mă întreb de altfel cu ce ar
fi semănat? Există reguli şi limite în conceperea unui ase-
menea text, oricît ar fi de deschis şi de nonconformist. în
ce mă priveşte, am optat pentru o libertate deplină, aşa încît
n-am cum să scriu manuale.
Acestea fiind zise, trecerea (cu destulă încetineală, după
zece ani) de la manualul unic, moştenire a comunismului,
la sistemul, corespunzător atît învăţămîntului european,
cît şi tradiţiei româneşti, al manualelor paralele (cinci ase-
menea manuale de istoria românilor pentru clasa a XII-a,
31
avizate de Ministerul Educaţiei Naţionale), a fost, evident;
un pas înainte. Concepţia noii programe (şi, implicit, â,
manualelor) este cu siguranţă mai modernă decît a manu-e >
alelor unice de pînă acum. S-ar spune că nici nu era greu!
Manualele de care, în sfîrşit, ne despărţim, au contribuit
din plin la statutul neoficial (dar atît de real) al istoriei înj
şcoala românească: disciplina cea mai antipatizată! Discn |
plina din care se învăţa la nevoie, dar din care tînărul nvt j
mai rămînea cu nimic. Adunare indigestă de informaţie, j.
fără sens, fără finalitate (sub alibiul unor clişee patriotice
uzate).
Demersul se modifică acum în cel puţin trei puncte esen-
ţiale. Se renunţă la balastul factual în favoarea unei tratări
sintetice, problematizate şi deschise discuţiei cu elevii. Se
pune un accent mai apăsat pe civilizaţie, cultură şi men-
talităţi decît pe evenimente şi personalităţi. Istoria recentă
capătă o pondere simţitor mai mare în raport cu epocile
anterioare. Perioada comunistă, pînă acum aproape tre-
cută sub tăcere, îşi găseşte, în sfîrşit, tratarea corespunză-
toare (cel puţin ca număr de pagini, şi chiar ca interpretare
în majoritatea manualelor). Se înţelege că o asemenea re-
centrare creează la rîndul ei dezechilibre. încă nu a inventat
nimeni (şi nimeni nu va inventa vreodată) „istoria incon-
testabilă”! Istoria „structurală” nu este neapărat mai ade-
vărată decît istoria „evenimenţială”, este, pur şi simplu,
un alt fel de istorie. S-ar fi putut căuta un mai bun echili-
bru. Evul Mediu merita să fie mai prezent. Sacrificarea „eroi-
lor” şi a multor evenimente (în spiritul „noii istorii”) nu a
fost, cu siguranţă, cea mai inspirată soluţie. Eu pledez
pentru o tratare inteligentă a personalităţilor (în alt sens
decît al istoriei „eroice” de pînă acum), nu pentru anu-
larea sau diminuarea lor. Poate că istoria nu este făcută de
personalităţi, dar oamenii cred că este făcută de persona-
lităţi. Iar ceea ce oamenii cred este, într-un sens, mai im-
portant (chiar pentru istorie) decît orice altceva. De aici se
nasc mituri şi simboluri, la rîndul lor creatoare de istorie.
Mihai Viteazul i-a unit, într-adevăr, pe români, dar nu la
1600, ci postum, la 1918. Ar trebui, în genere, să ne eli-
32
berăm de rigiditatea „formulelor”; să nu abandonăm o for-
mulă doar pentru a intra în alta.
Un manual a înţeles să meargă mai departe decît cele-
lalte pe drumul astfel deschis. Este manualul, deja cele-
bru, coordonat de Sorin Mitu (la editura Sigma). Asupra
Iui s-a revărsat întreaga mînie stîrnită de noua orientare.
A intrat în fierbere mai întîi Senatul României. Iar printre
senatori cel mai vehement s-a exprimat Sergiu Nicolaescu,
regizor de filme istorice în „epoca Ceauşescu” — „Mihai
Viteazul”, „Mircea cel Mare” — străbătute nu numai de
mîndrie patriotică, dar şi de mesajul unirii în jurul mare-
lui conducător. Acum, el a găsit soluţia salvatoare: manua-
lul să fie ars în piaţa publică. S-au reunit apoi comisiile de
învăţămînt ale celor două Camere. Timp de mai bine de o
lună (octombrie-noiembrie 1999), aceasta a părut a fi prin-
cipala preocupare a Parlamentului. S-a pus în cele din
urmă la vot o moţiune care solicita retragerea manualului;
a fost respinsă (nu din apreciere pentru „noua istorie”, ci
din motive politice de solidaritate guvernamentală). Abia
exagerînd, ne putem imagina un Parlament abandonînd
legislaţia curentă şi dezbătînd şi votînd, paragraf cu para-
graf, manualele de istorie. Sau un guvern căzînd din prici-
na istoriei!
Atacurile s-au multiplicat, venind din numeroase direc-
ţii. Ca orice societate în criză, România îşi are astăzi „profe-
ţii” ei, care ştiu ce este bine şi ce este rău, şi se simt chemaţi
să îndrume naţiunea pe calea cea bună. La o emisiune de
mare audienţă a postului de televiziune „Antena 1″ s-a
desfăşurat un proces care a fost în fapt o execuţie. Aseme-
nea judecăţi sumare s-au multiplicat. Dincolo de principii
(evident „patriotice”) n-au lipsit atacurile la persoană, inclu-
siv insinuarea că s-ar afla la mijloc interese sau chiar bani
ungureşti. Opinia a fost cuprinsă de emoţie. S-au relatat
pînă şi certuri de familie (ca în Franţa, pe vremea afacerii
Dreyfus): pentru sau contra lui Mihai Viteazul, pentru sau
contra lui Sorin Mitu!
Mă pronunţ rar altfel decît prin scris. Dar am simţit în
acele zile, cînd o adevărată isterie, cu totul fără noimă, se
33
revărsa peste ţară, că se cade să-mi precizez punctul de
vedere (cu atît mai mult cu cît se invocase şi numele meu).
Mi-au fost acordate cîteva minute la jurnalul de seară al
postului de televiziune naţional, prilej cu care am încercat
să spun esenţialul. Am participat, de
@ Cristian Preda ”
“”"Până pe 12 august, nu voi publica aici decât dacă apare ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. “”
Iesit din comun? Hm….ce-ar putea sa se intample? Oricum nu au mai ramas decat 3 zile.
Poate postarea precedenta care bate toate recordurile de lungime ( profunzimea nu am avut nici timpul si nici rabdarea sa o analizez).
In rest, citesc in Cotidianul ca ati angajat deja ” doi consilieri la Bruxelles, aleşi pe criterii de competenţă, şi nu de apartenenţă politică, în urma unui concurs la care au pariticipat 35 candidaţi.” ( Cotidianul de azi, articolul “Asistentii si cazarea , problemele de vacanta ale europarlamentarilor romani”).
Si cum, pe blog nu ati postat anuntul de concurs? Nu ca m-ar interesa ( nu-mi place Bruxelles-ul de nici o culoare, nici iarna, nici primavara) dar la ce fan club aveti pe acest blog, poate intentiona cineva sa candideze. Totusi, am inteles ca au mai ramas cateva locuri de consilieri, poate pentru acestea o sa fiti mai “deschis”.
Ce-am scris? Fan club? Cred ca vroiam sa scriu fun club
Vacanta placuta pentru toti!
Cristian Preda, blog, site oficial canal de youtube rss
interviuri cristian preda poze, video
acasa altii despre mine lucrari publicate carti cristian preda contact
Articol în Revista 22
de cpreda | Trafic: 183
În numărul de azi al Revistei 22 am publicat un text despre alegerile din Moldova. Îl găsiți la adresa http://www.revista22.ro/articol-6417.html.
Adaug aici două fotografii din fața secției de vot din Corjova, locul în care nu s-a votat pe 29 iulie.
obraz-024obraz-025
Începând de mâine, voi fi în vacanță. Până pe 12 august, nu voi publica aici decât dacă apare ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. S-ar putea să fie cazul…
5 comentarii
1 Gabriel Preda { 08.05.09 at 10:02 AM }
Aici gasiti link-ul
.
2 Clio { 08.05.09 at 10:22 AM }
“s-ar putea să fie cazul” – asta sună foarte intrigant >:) şi cumva ameninţător …pentru sănătatea noastră de vacanţă
Concediu plăcut!
3 atreides { 08.07.09 at 1:54 AM }
Domnule Preda, tara arde, e muribunda, astia (?!?) au ingropat-o, iar dumneavoastra plecati in concediu? A propos, aveti aprobare de la Boc?
In rest, luandu-ma dupa acel enigmatic
”S-ar putea să fie cazul…”, tot astept sa se intample ceva, sa cada guvernul, sa demisioneze basescu din motiv de incompetenta, dar nu se intampla mai nimic…Doar deficitu’ se aude ca va fi 8% anul asta, partidul dumneavoastra are cumva de gand sa joace la cazino?
4 hj { 08.09.09 at 1:07 PM }
LUCIAN BOIA s-a născut la 1 februarie 1944 în
Bucureşti. Carieră universitară începînd din 1967
la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucu-
reşti; profesor titular în 1990. Secretar general
(1980-1983) şi vicepreşedinte (1983-1990) al Comi-h
în instanţă istoriografică: ce putea fi mai grăitor atît pen-
tru starea confuză a democraţiei româneşti cît şi pentru
dispreţul profesionalismului? Unele gazete m-au tratat în
termeni similari. Studenţii au avut şi ei parte de necazuri
cu cîţiva profesori (nu chiar spre lauda celor din urmă).
5
i
\
Am constatat atunci ce înseamnă să te trezeşti singur într-o
asemenea situaţie (o singurătate pe care, recunosc, eu în-
sumi o cultivasem). Adversarii sînt, de regulă, mai prompţi
decît susţinătorii. Fapt este că nimeni nu mi-a sărit atunci
în ajutor. Mărturisesc că nici eu nu mă aşteptasem la un ase-
menea tapaj. Urmărisem ţeluri pur profesionale, şi nicide-
cum o publicitate ieftină sau scandalizarea opiniei publice.
M-am autosurprins în flagrant delict de naivitate: ar fi tre-
buit să ştiu (asta era în fond teza pe care o susţineam!) că
istoria nu are cum să se izoleze de societate, de ideologii şi
de politică. Cu atît mai bine: mi s-a oferit ocazia să verific,
prin proprie experienţă, gradul înalt de sensibilitate socială
la istorie.
Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate
— pentru mine — s-a dovedit excepţionala primire de care
s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A
devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectu-
ale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii ro-
mâneşti. Se vede că răspundea unui orizont de aşteptare.
Ceva nu era în regulă cu istoria învăţată generaţii de-a rîn-
dul. Dar ce anume? îi revenea, fireşte, unui istoric să iden-
tifice capcanele ideologice ale reconstituirii trecutului.
Vorbind despre istorie, oamenii vorbesc despre prezent,
despre ei înşişi. Cartea ţintea pînă la urmă chiar mai de-
parte decît îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în dis-
cuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de
sine a românilor. Dintre numeroasele recenzii, care nu în-
cetau să scoată în evidenţă noutatea şi necesitatea demersu-
lui, m-a impresionat articolul publicat de Mircea lorgulescu
în revista Dilema (numărul din 15-21 august 1997), sub ti-
tlul „în sfîrşit!”. Criticul repeta insistent aceste vorbe: „în
sfîrşit”. „în sfîrşit — sublinia el — a apărut cel dintîi exa-
men critic radical şi sistematic al culturii române de as-
tăzi”. Mai puţin entuziaşti s-au arătat istoricii (cu unele
excepţii, îndeosebi printre cei tineri). Lesne de înţeles: per-
spectiva relativistă a istoriei, a unei istorii inevitabil privită
din prezent şi în imposibilitate de a se desprinde de me-
diul social şi cultural care o produce, nu este de natură să-i
6
încînte pe profesionişti: lor le place sa creadă într-o istorie
ştiinţifică şi obiectivă (justificîndu-şi astfel propriul statut
profesional). Rămîne doar să se mai explice cum această
istorie ştiinţifică şi obiectivă este mereu altfel. Nu eu am
relativizat istoria! Aşa este ea; în ce mă priveşte, nu fac
decît s-o constat.
Curiozitatea cea mare a fost însă absenţa aproape totală
a atacurilor (atît de frecvente cu puţin timp înainte). Car-
tea a beneficiat — nu ştiu dacă întru totul în avantajul ei
— de foarte multe laude şi prea puţin de o controversă pe
măsură. Voci ostile s-au auzit timid şi izolat, poate şi în con-
textul unei replieri strategice generale în urma alegerilor
din noiembrie 1996, care au îndepărtat naţionalismul agre-
siv de pîrghiile puterii pe care le deţinuse pînă atunci. Va
veni oare o replică — întîrziată — după alegerile din anul
2000? O asemenea politizare este însă ultimul lucru pe care
îl doresc; am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte
partizană sau de conjunctură.
Succesul de critică s-a împletit cu un succes de public.
Patru tiraje succesive şi 9 000 de exemplare epuizate în doi
ani (cifră considerabilă pe piaţa cărţii în România) dovedesc
că Istorie şi mit… şi-a făcut intrarea în „conştiinţa româneas-
că”. Mă bucură cariera cărţii; rămîne să mă obişnuiesc (dar
nu cred că voi reuşi) cu inedita calitate de „persoană publi-
că” pe care nu mi-am dorit-o şi nu mi-o doresc. Acestor
reticenţe li se datorează şi rarele mele apariţii la televiziune.
Ce bine ar fi dacă s-ar putea despărţi cartea de autor!
DEMITIZARE?
Nu mie îmi revine să apreciez în ce măsură Istorie şi
mit… a avut un rol declanşator. îmi place să cred că nu am
scris degeaba şi că cel puţin unele dintre noile abordări
istorico-culturale ale ultimilor doi-trei ani i se datorează
direct sau indirect. Am pus poate capăt unei stări de
inocenţă şi am ridicat întrebări care nu mai pot fi ocolite.
Urmăresc cu interes şi adesea cu mirare cariera cu-
vîntului mit, rareori rostit înainte de 1997, care, de pe co-
7
perta cărţii mele, a ajuns repede la modă, cu tendinţa unei
adevărate inflaţii şi a unei pronunţate lipse de scrupule în
utilizarea lui. Demitizatorii sînt în plină activitate; li se o-
pun, nu mai puţin activi şi vehemenţi, susţinătorii mito-
logiei naţionale, în viziunea cărora miturile exprimă esenţa
noastră românească, drept care nu avem voie să ne atin-
gem de ele. Interesantă această nouă linie de apărare. Mai
sînt, desigur, şi susţinători intransigenţi ai unei istoriogra-
fii româneşti fără prihană, unde totul e adevărat şi nimic
mitificat. Spiritele mai subtile nu contestă însă existenţa
unei doze de mitologie. Spun doar atît: că nu este bine să o
demolăm! Atitudine care deja nu mai este ştiinţifică, ci
aproape mistică.
„Vînătoarea de mituri — scrie o autoritate culturală ca
Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române — este o
acţiune primejdioasă pentru că miturile fac parte din iden-
titatea culturală a naţiunii.”1 Să înţelegem că n-avem ne-
voie de istorici inteligenţi („patriotismul” fiind suficient)?
Pentru ca lucrurile să se încurce de-a binelea se alunecă uşor
de la „mitificare” la „mistificare”, şi invers. Eugen Simion
îmi rezumă argumentaţia într-un spirit pe care nu mi-1 re-
cunosc: „Pe scurt, istoria românilor ar fi fost abuziv mitiza-
tă şi, prin mitizare, mistificată. E cazul de a o demistifica
şi de a o judeca cu luciditate…”
Să facem totuşi distincţia între cuvinte şi concepte. Mis-
tificarea este un procedeu grosolan (chiar dacă nu lipsit de
eficienţă), care nu are nimic de a face cu substanţa subtilă
a miturilor. Mistificarea înseamnă minciună, înşelătorie,
dezinformare voită, iar mitul este cu totul altceva, defi-
nind sau ilustrînd o mare credinţă care îi animă pe oameni.
Se poate, desigur, mistifica pe fondul unor anume mituri
(profitîndu-se de ceea ce oamenilor le place să creadă, de
prejudecăţile, de speranţele şi de iluziile lor), dar confuzia
nu este permisă. Eu unul, în orice caz, nu-mi pierd vremea
1 Eugen Simion, „Mit, mitizare si demitizare”, în Curentul,
22 iulie 1999.
8
vînînd minciuni, încerc să desluşesc marile tendinţe mitice,
inerente sufletului uman şi conştiinţei comunităţilor.
Nimeni dintre cei care au scris în ultimii ani despre mi-
turi, demitificări şi demistificări nu mi-a cerut părerea (şi
nici nu era cazul să o facă). Nu sînt şi nu aspir să fiu şef de
scoală. Sînt responsabil exclusiv pentru scrisul meu şi ide-
ile mele. Aşa încît, simt nevoia să fac cel puţin două preci-
zări.
Mai întîi, adaptarea, deformarea şi mitificarea istoriei se
înscriu într-o tipologie universală. S-a putut crede că aş fi
identificat-o anume la români! Drept care unii s-au mîniat
foarte (cum pot fi românii trataţi cu o asemenea lipsă de
respect!), iar alţii s-au bucurat (bine că, în sfîrşit, li se arată
românilor greşelile făcute şi drumul cel drept). Ar trebui
şi unii şi alţii să se întristeze şi să se bucure mai puţin. Nu
doar românii tratează astfel istoria, ci toată lumea. De aceea,
pentru a evita orice confuzie şi a duce gîndul pînă la ca-
păt, pînă la maxima generalizare, am publicat, un an după
Istorie şi mit…, eseul Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi
ficţiune. Cele două cărţi ar cîştiga citite împreună, poate
chiar în ordinea inversă a apariţiei lor.
In al doilea rînd, nu-mi amintesc să fi folosit conceptul
de demitificare. Vreau să fiu bine înţeles: nu am pornit un
război împotriva miturilor. Mă ocup de multă vreme de
imaginar (şi nu numai, şi nici în primul rînd, de imagi-
narul istoriei româneşti), şi ştiu prea bine că nu se poate
trăi în afara imaginarului şi a mitologiei. De aceea, omul
este om şi nu este animal sau robot. Nu am propus nici un
moment anularea miturilor, ci pur şi simplu interpretarea
lor istorică. Ştiu că nu se poate trăi fără mituri, dar nici eu,
ca istoric, nu-mi justific existenţa fără să încerc să le înţeleg.
Se va spune că un mit interpretat se fisurează, se năruie.
Aşa o fi, dar atunci ce ar trebui să fac: să nu mai interpre-
tez? încă o dată, vrem o istorie inteligentă sau (mă exprim
eufemistic) neinteligentă? Şi chiar nu sîntem capabili să
privim în acelaşi timp din două unghiuri, şi „poetic” şi ra-
ţional? Trebuie să sacrificăm inteligenţa numai pentru a
salva poezia? Nu le putem salva pe amîndouă?
9
într-un articol intitulat „O jucărie la modă: demitiza-
rea”2, criticul Alex. Ştefănescu face un rechizitoriu cerce-
tării raţionale a miturilor, punînd, se înţelege, tentativele
demitizatoare sub semnul metodei mele („Istoricul Lucian
Boia a dobîndit rapid notorietate supurând unei analize lu-
cide, duse pînă la cinism, mituri ale istoriei”)- Argumentul
este că nu le putem răpi oamenilor iluziile. îl îndemn să se
liniştească: nimeni nu va reuşi vreodată să le răpească oa-
menilor iluziile! Şi dragostea este iluzie, explică Alex. Ştefă-
nescu, de ce să nu o acceptăm ca atare? Fireşte că o acceptăm
— şi încă cum! — dar crede autorul articolului că partea fi-
ziologică şi psihologică a atracţiei dintre sexe ar trebui igno-
rată? Rupte paginile din manualul de anatomie? Aruncate
la coş cărţile lui Freud? La fel ar sta lucrurile, după Alex.
Ştefănescu, şi cu „unitatea milenară” a românilor: chiar dacă
nu a existat în fapt, ea există pentru noi, şi e de ajuns. Şi
atunci ce să facă istoricii: să mintă cu bună ştiinţă, numai
ca să nu-i trezească pe români din visul lor frumos? Nu
împărtăşesc intoleranţa demitizatorilor faţă de mituri, dar
nu înţeleg nici intoleranţa antidemitizatorilor faţă de un
demers ştiinţific cu totul firesc.
EMINESCU
Spiritele s-au încins, pînă la incandescenţă, în jurul lui
Eminescu. într-adevăr, nici unul dintre miturile româneşti
nu depăşeşte încărcătura emoţională a mitului emines-
cian. Poetul naţional«nu este perceput doar ca poet de va-
loare inegalabilă (ceea ce deja înseamnă enorm), ci ca simbol
al naţiunii române, expresie concentrată, supremă, a româ-
nismului. Nu are rost să mai spun (sau totuşi are?) că nu
aşa a fost văzut în timpul vieţii lui şi poate nu va mai fi vă-
zut aşa la un moment dat. Mitul a fost creaţia momentului
1900 şi, ca orice mit, a procedat la o transfigurare, care poate
sau nu să mai corespundă sensibilităţii de azi ori de mîine.
In jurul lui Eminescu se desfăşoară un joc cam pueril şi cu
siguranţă nedrept. Unii îi caută tot felul de cusururi, in-
2 România Literară, 21-27 octombrie, 1998.
10
telectuale şi chiar fizice, în timp ce alţii nu acceptă să co-
boare nici cu o treaptă din înălţimea mitului şi vor să ne
convingă că n-avem voie să ne despărţim de Eminescu.3
Mi-am exprimat punctul de vedere într-un interviu acor-
dat revistei Sud-Est (nr. 1-2/1999) din Chişinău; poate nu
este inutil să reproduc pasajul respectiv:
„în ce-1 priveşte pe Eminescu, aici sînt două aspecte. Este
poetul Eminescu şi Eminescu-ideologul. Mulţi dintre cei
care se revoltă de «atacurile» împotriva lui Eminescu nu
sînt admiratori ai poeziei, ci ai ideologiei sale. O ideologie
autohtonistă şi xenofobă. De fapt, Eminescu nu are nici o
vină. El nu a fost propriu-zis un ideolog. Avea dreptul să
aibă orice idei, care trebuie raportate oricum la contextul
cultural şi politic al epocii sale, nu glorificate sau condam-
nate din perspectiva sfîrşitului nostru de secol. Ca ideo-
log, Eminescu a fost „descoperit” de valul naţionalist de
după 1900. Iar acum este promovat tot de naţionalişti. Este
o manipulare: aşa a spus poetul naţional, înseamnă că aces-
ta este adevărul absolut, trebuie să ne închinăm cu toţii. Pe
de altă parte, este poezia lui Eminescu, care nu are nevoie
de ideologie pentru a fi admirată. Rămîne însă de văzut ce
va aduce viitorul. Eu sînt un mare admirator al lui Emines-
cu, Eminescu-poetul, nu ideologul. Cred că îi simt poezia,
îi ştiu o mulţime de versuri pe dinafară. Mă întreb însă une-
ori dacă nu reprezint ultima generaţie care îl mai gustă
într-adevăr pe Eminescu. Gusturile evoluează. In ziua cînd
tinerii nu-1 vor mai recita sub clar de lună (poate că deja
nu-1 mai recită), Eminescu va rămîne un mare nume în isto-
ria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi. E stupid
să spunem că nu are voie să fie aşa. Va fi cum va fi. In mod
paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai
bine în timp decît Eminescu-poetul; se vor găsi mereu
naţionalişti care să-1 folosească drept stindard.”
3 Pentru demitizarea poetului, vezi foarte controversatul
număr „Eminescu” din Dilema, 27 februarie-5 martie 1998,
iar pentru susţinerea mitului, ancheta din Caiete critice,
nr. 5-8/1998 (sub titlul „Eminescu — un model depăşit?”)
11
ANII INTERBELICI ŞI COMUNISMUL
Tentaţia de a vedea lucrurile în alb-negru nu este o în-
clinare specific românească. Genul acesta de polarizare
aparţine imaginarului în genere. Dar cu cît o societate este
mai conflictuală — cazul societăţii româneşti de astăzi —
cu atît soluţiile extreme, lipsite de nuanţe, riscă să fie mai
prezente. Perioada interbelică şi anii comunismului — aşa-
dar istoria recentă, în raport cu care interesele şi opţiunile
ideologice se manifestă nemijlocit — beneficiază din plin
de
asemenea aprecieri contradictorii, constituindu-se în
modele mitologice obsesiv invocate.
Discuţia este nesfîrşită cu privire la anii dintre cele două
războaie mondiale.4 Vîrsta de aur a României, a culturii ro-
mâneşti, a democraţiei româneşti? Sau, dimpotrivă, o socie-
tate care, dincolo de faţadă, ascunde o serioasă rămînere
în urmă şi tot felul de derive în raport cu principiile demo-
cratice? Judecăţile opuse sînt drepte şi nedrepte în acelaşi
timp. România de atunci a fost România de arunci. Lumea
de atunci — pretutindeni — nu mai este lumea de astăzi.
România interbelică — cu toate cele bune şi rele ale ei —
nu mai poate fi un model util. Dar şi criticile excesiv de
severe depăşesc măsura. Ele definesc opţiuni prezente, pă-
cătuiesc tocmai prin lipsa simţului istoric. Deficitul de de-
mocraţie, naţionalismul sau antisemitismul caracterizează
epoca în genere, nu în particular România, şi nu este echi-
tabil să judecăm asemenea disfuncţionalităţi sau atitudini
exclusiv în raport cu normele actuale (şi ele mai curînd ide-
ale decît efective). România din epocă era o societate con-
tradictorie: pe de o parte, o elită de factură europeană
(deşi nu complet lipsită de prejudecăţi şi reflexe autohtone)
şi un cadru instituţional şi cultural modern, pe de altă parte,
o incontestabilă întîrziere istorică în straturile profunde ale
ţării, în ciuda unui ritm relativ susţinut de modernizare (pro-
cent foarte ridicat al populaţiei rurale, procent încă mare de
4 Un interesant dosar pe această temă („Vîrsta de aur dintre
cele două războaie”)/ în Dilema, 27 noiembrie-3 decembrie 1998.
12
analfabeţi, comportament demografic tradiţional: natali-
tate mare, mortalitate mare, inclusiv primul loc în Europa în
privinţa mortalităţii infantile).5 Acest „primitivism” al Ro-
mâniei profunde a justificat şi permis devierile autoritare;
a fost şi baza pe care s-a construit comunismul românesc,
de unde şi aberaţiile suplimentare ale acestuia (dispariţia a-
proape completă a unei elite prea subţiri, a tradiţiei cultu-
rale şi politice, a unui mod de viaţă, dezrădăcinarea şi
manipularea unor mase dezorientate…). Din toate aceste con-
tradicţii ale vremii, ca şi din ale noastre, ale celor care privim
spre ea, nu pot rezulta decît imagini multiple şi contradictorii.
La fel şi cu privire la comunism. Condamnare fără apel
de pe o parte, dar şi tentative de reabilitare, dacă nu glo-
bală (democraţia fiind, măcar în vorbe, acceptată de toată
lumea, iar comunismul, ca sistem, repudiat), cel puţin seg-
menţială, potrivit principiului că „nu totul a fost rău” (dacă
am aduna însă toate segmentele „reabilitate” de unii sau
de alţii — de la cultură pînă la industrie sau la politica in-
ternaţională — ar rezulta că a fost mai curînd bine decît
rău, şi atunci ne-am putea întreba de ce, totuşi, a căzut co-
munismul). Ar fi o iluzie să ne închipuim că majoritatea
românilor s-ar fi ridicat în 1989 împotriva comunismului
ca sistem (din motive de ordin filozofic, cum s-ar spune).
Ei s-au ridicat împotriva consecinţelor comunismului, refu-
zînd să mai suporte cumplita degradare a condiţiilor de
viaţă. Astăzi tot ei nu mai sînt dispuşi să accepte sărăcia
de dragul democraţiei. Potrivit sondajelor de opinie, cel
puţin jumătate dintre români consideră că trăiau mai bine
înainte de 1989. Nostalgie alimentată nu numai de sărăcie,
dar şi de inadaptarea la o societatea deschisă (dovadă că o
întîlnim şi în partea răsăriteană a Germaniei, care numai
săracă nu este). Un demers intelectual corect trebuie să facă
disocierea între o judecată istorică şi morală asupra comu-
5 Aceste trăsături puternic tradiţionale ale unei societăţi încă
insuficient angrenată în modernitate sînt ilustrate prin nume-
roasele statistici grupate în capitolul „Populaţia României” din
Enciclopedia României, voi. I, Bucureşti, 1938, pp. 134-160.
13
nismului şi aprecierea atitudinii oamenilor faţă de comu-
nism. Una este să ajungem la concluzia că a fost un sistem ,
imoral şi păgubitor, şi alta este s& considerăm că toţi roma- ţ.
nii ar fi judecat aşa. A existat o re^istenţă anticomunistă: unii ; :
o minimalizează sau chiar o contestă, alţii, dimpotrivă, o
valorizează peste ponderea ei ţ-eală. A existat, chiar fără ],]
rezistenţă deschisă, şi o neaderare de ordin intelectual şi S;
individual la comunism. „Rezistenţa românească” este un .’■ j
capitol care îşi are partea lui de adevăr, dar si de mitologie. \
In genere, „rezistenţele” sînt amplificate în imaginar. Aşa ‘
au procedat şi occidentalii, reconstituindu-şi „rezistenţa (
antifascistă”. în fapt, în orice societate, cei care rezistă re-
prezintă o minoritate faţă de cei care cedează, se acomo-
dează sau chiar profită. Românii care au intrat în securitate
sînt cu siguranţă mai numeroşi decît românii care au rezis-
tat în munţi.
Tentaţia mitologică se întrevede şi atunci cînd este evo-
cată „rezistenţa prin cultură”, un subiect drag intelectua-
lului român. Ar fi nedrept să spunem că scriitorii, de pildă,
n-ar fi făcut, cu toţii, decît să servească, docil, Puterea. Dar,
pe de altă parte, ei şi-au publicat totuşi textele, în condiţi-
ile cenzurii. Nu a existat în România o producţie editori-
ală clandestină. Scriitorul încerca să meargă pînă la ultima
limită permisă, iar cititorul era îndemnat să citească prin-
tre rînduri, să-şi imagineze mesajul nerostit dar sugerat. A
fost un joc între scriitori şi autoritate: cine păcăleşte pe cine?
Fiecare a acceptat unele concesii în favoarea celuilalt. Rezul-
tatul: un mesaj confuz. Cine a păcălit pe cine?
Un exemplu, bine cunoscut: nici o producţie literară nu
s-a bucurat de faima romanului lui Marin Preda, Cel mai
iubit dintre pămînteni (1980). Era o critică — aspră, după
normele epocii — a anilor ‘50. O critică, însă, a abuzurilor
(şi nu a tuturor, şi nu a celor mai grave), nu a sistemului.
Şi Ceauşescu se disociase de asemenea abuzuri pentru a-şi
defini propriul „comunism de omenie” în opoziţie cu anii
sumbri ai regimului Dej. Preda mergea ceva mai departe
decît Ceauşescu, dar nu cu mult mai departe, strict pînă la
limita dincolo de care nu se putea merge. Ar fi putut merge
14
mai departe şi tipări un text clandestin. Nu a făcut-o. Nici
alţii n-au făcut-o. Astăzi, romanul se citeşte cu un senti-
ment de jenă. Românii nu au un Soljeniţîn, nu au un Havel.
A existat însă şi o aderare, chiar masivă. S-a petrecut prin
comunism o răsturnare socială, care i-a dezavantajat pe unii,
dar şi, invers, i-a avantajat pe alţii. Unii au fost daţi afară
din case şi din slujbe; alţii le-au luat locul. Elita româ-
nească de astăzi, cu puţinele excepţii ale unor supravie-
ţuitori, este creaţia comunismului. Mulţi dintre membrii
săi, chiar dacă nu o mărturisesc, sau o mărturisesc doar pe
jumătate sau pe ocolite (iar, în plus, ca alibi, sau ca proce-
deu de legitimare, nu se sfiesc să invoce perioada interbe-
lică, identificîndu-se în imaginar cu o cu totul altă elită), ştiu
prea bine că fără comunism nu ar fi fost ce sînt. Şi chiar cei
aflaţi mai jos, ţăranii de pildă, deplasaţi la oraşe şi instalaţi
în cartierele de blocuri, receptează această schimbare de
condiţie ca o promovare socială. Un articol al lui Daniel
Barbu6 a stîrnit o vie discuţie, inclusiv proteste vehemen-
te, datorită afirmaţiei că beneficiarii comunismului ar fi fost
mai numeroşi decît victimele lui: „Ponderea celor pentru
care regimul totalitar a reprezentat o permanentă amenin-
ţare, o povară, un pericol imediat sau virtual se situează
între minimum 4% şi maximum 8%, în vreme ce procentul
acelora pentru care comunismul a însemnat o schimbare
pozitivă a vieţii, un venit stabil şi în continuă creştere, un
acces tot mai larg la o educaţie superioară, o legătură tot
mai strînsă cu Statul, se plasează pe o plajă cuprinsă între
20% şi 70%.” Probabil că formula lui Daniel Barbu (care tre-
buie spus că nu face propagandă comunistă, ci propune o
explicaţie!) cuprinde o doză de exagerare şi de idealizare;
în plus ar fi de precizat că în discuţie este mai puţin con-
diţia obiectivă a oamenilor, cît imaginea propriei condiţii,
ceea ce nu înseamnă acelaşi lucru (deşi, pînă la urmă, aceas-
6 Daniel Barbu, „Destinul colectiv, servitutea involuntară,
nefericirea totalitară: trei mituri ale comunismului româ-
nesc”, în Miturile comunismului românesc (sub direcţia lui
Lucian Boia), Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 175-197.
15
ta contează! La ce bun să mai explici, propunînd o istorie
virtuală, că şi fără comunism România s-ar fi modernizat,
şi încă în condiţii mai bune, aşa cum au făcut-o Grecia sau
Portugalia, care nu erau cu nimic deasupra României în pe-
rioada interbelică). în esenţă însă, cred că Daniel Barbu are
dreptate; o bună parte dintre români (greu de spus cîţi) nu
au mare lucru de reproşat comunismului, avînd în schimb
sentimentul că îi datorează promovarea socială (după cum
unii dintre ei au ajuns după 1989 să considere că „datorea-
ză” democraţiei doar o scădere a nivelului de trai).
Nici perioada interbelică nici cea comunistă nu au cum
să fie reprezentate într-o imagine unică şi coerentă. Fiecare
dintre noi avem relaţiile noastre personale cu istoria recen-
tă. Putem doar încerca să ne apropiem cît mai mult de ade-
văr, dar judecata asupra adevărului nu va fi niciodată una.
SINDROMUL KOSOVO
Criza din Kosovo şi atacurile NATO asupra Iugoslaviei
au dovedit încă o dată cît de divizaţi sînt românii, cît de
înclinaţi spre judecăţi extreme şi cît de sensibili încă, unii
dintre ei, chiar foarte mulţi, la orice pretext de propagan-
dă antioccidentală. S-au aşezat, fără rezerve, fie de partea
lui Miloşevici, fie de partea Occidentului, definindu-şi ast-
fel propriile opţiuni. Altminteri, dreptatea şi nedreptatea
au fost foarte împărţite, în această criză, în ambele tabere.
Chiar înclinînd spre o soluţie sau spre alta, ar fi fost multe
rezerve de exprimat, care nu prea s-au făcut auzite. Feno-
menul cel mai caracteristic a constat însă în glisarea unei
părţi a clasei politice, a presei şi opiniei publice dinspre Oc-
cident spre Serbia. Mai înainte, procentul opţiunilor pentru
NATO şi Uniunea europeană era printre cele mai ridicate,
dacă nu chiar cel mai ridicat, din această parte a Europei.
Aproape toţi românii au urmărit cu sufletul la gură tenta-
tiva eşuată (dar cu promisiunea unei apropiate reexami-
nări a solicitării româneşti) de intrare a ţării în structurile
atlantice: o adevărată obsesie naţională. Brusc, însă, o dată
cu Kosovo, NATO a pierdut cîteva zeci de procente din
16
simpatiile românilor. In situaţia de a opta, numeroşi români
au preferat Serbia ortodoxă, naţionalistă şi autoritară Occi-
dentului democratic şi cosmopolit.
Ca întotdeauna, vorbind despre altul te caracterizezi pe
tine. S-a dovedit că pentru un mare număr de români ata-
şamentul faţă de Occident nu priveşte valorile occidentale,
ci pur şi simplu bogăţia şi puterea unei lumi la care rîvnim
să ne ataşăm din considerente de ordin material. De altfel,
dificultatea cu care legislaţia românească se adaptează le-
gislaţiei europene (rezistîndu-se uneori pas cu pas, ca în
nesfîrşita discuţie asupra normalizării statutului juridic al
homosexualilor) ilustrează lipsa de aderenţă reală la multe
dintre normele Occidentului. Deja ineficienta economică
ţine România departe de Europa: dacă la aceasta se adau-
gă şi o stare de spirit…
SÎNTEM O NAŢIUNE, NU O NAŢIUNE ORTODOXĂ
Amestecul dintre politică şi religie este o altă trăsătură
arhaică românească (se întîlneşte, este drept, şi în Grecia,
tot ţară ortodoxă, şi membră a Uniunii europene). Pentru
destul de mulţi români se pare că nu liberalismul sau de-
mocraţia, ci o destul de vagă dar insistent afirmată ideologie
religioasă a ocupat locul lăsat liber de ideologia comunis-
tă. Ceea ce înseamnă că nu s-a ieşit din logica unanimistă şi
autoritară. Sîntem din fericire departe de fundamentalism,
fiindcă intră în ecuaţia politico-religioasă şi o doză impor-
tantă de tradiţionalism, de convenţionalism şi de demago-
gie politică. Dar cu atît mai mult notele sună fals. Studenţii
Universităţii din Bucureşti se înfruntă în jurul unei biserici
(fireşte ortodoxe) care ar urma să se construiască în incin-
ta Universităţii: proiect susţinut de unii, contestat de alţii.
Cei dintîi îşi taxează adversarii drept atei şi comunişti,
ceilalţi drept legionari. Intr-un moment de criză majoră —
marşul minerilor spre Bucureşti — primul-ministru Radu
Vasile nu a găsit alt mediator decît Biserica şi, ca loc de în-
tîlnire, mînăstirea Cozia. In sfîrşit, în inima Bucureştiului
urmează să se înalţe o imensă Catedrală a mîntuirii nea-
17
mului. Iar oamenii politici se întrec să fie văzuţi prin bise-
rici şi la manifestări religioase. Chiar şi Ion Iliescu, „liber
cugetător” pînă nu demult după propria-i mărturisire, a
început să facă cruci. Un curent, aparent, irezistibil…
„Este naţiunea română o naţiune ortodoxă?”, m-am în-
trebat într-un articol din care reproduc cîteva pasaje.7 „Desi-
gur, vor răspunde unii. Marea majoritate a românilor fiind
ortodocşi, naţiunea nu poate fi, în consecinţă, decît orto-
doxă. Pare elementar, în fapt nu este chiar aşa. Sînt totuşi
destui cetăţeni români care aparţin altor culte. Vrem oare
să spunem că aceştia ar fi români de categoria a doua,
obligaţi şi în materie religioasă să se supună majorităţii?
Cum rămîne cu cei peste un milion şi jumătate de unguri,
care, fireşte, nu sînt ortodocşi? îi îndemnăm să aparţină al-
tei naţiuni, mai precis naţiunii maghiare? Cum rămîne cu
greco-catolicii, români pur sînge, şi chiar iniţiatori cîndva
ai ideologiei naţionale româneşti? Aparţin ei neamului sau
nu? Cum rămîne cu baptiştii, care s-au tot înmulţit printre
români în ultimele decenii? Şi cum rămîne, vorba fostului
preşedinte Iliescu, cu liber cugetătorii? Mai ai astăzi voie
în România să te manifeşti ca ateu (aşa cum se manifestau
atît de mulţi români, măcar la şedinţele de partid, pînă
acum vreo zece ani) sau cel puţin să fii sceptic în materie
de credinţă?
Aşa stînd lucrurile la noi acasă, să mai observăm şi o altă
dimensiune a problemei. Uităm uneori, pare-se, că nu doar
românii sînt ortodocşi. Confesiunile sînt în genere trans-
naţionale, ele nu urmează decupajele politico-naţionale în
vigoare. Dacă acordăm religiei un sens care se află în afara
mesajului său specific, conferindu-i misiunea de a structura
spaţii naţionale sau de civilizaţie, şi nu numai din perspec-
tiva istoriei, dar şi a proiectelor actuale, atunci, mergînd
pînă la ultima consecinţă a unei asemenea logici, ar urma să
ne alăturăm Europei ortodoxe, împreună cu ruşii şi cu bul-
7 Lucian Boia, „Sîntem o naţiune, nu o naţiune ortodoxă”,
în Curentul, 24 februarie 1999.
18
gării, şi să ne ţinem departe de Occidentul catolic şi protes-
tant şi, mai presus de toate, laic.
în fapt, naţiunile moderne nu se identifică cu o anumită
confesiune, chiar atunci cînd aceasta este majoritară. Pentru
simplul motiv că naţiunea este altceva. Francezii, de pildă,
nu sînt mai puţin catolici decît sînt românii ortodocşi, însă
naţiunea franceză nu poate fi definită şi nu se defineşte
drept o comunitate catolică. Germanii sînt fie protestanţi,
fie catolici, dar naţiunea germană este una. în societăţile
moderne se petrece despărţirea dintre sacru şi profan, din-
tre spaţiul religios şi cel civic sau politic. Şi nu neapărat în
sensul înstrăinării de valorile religioase (deşi de vreo do-
uă-trei secole încoace s-a conturat un proces de desacrali-
zare, mai întîi în Occident, apoi în restul lumii), ci vizîndu-se
pur şi simplu separarea unor seturi de valori care sînt dis-
tincte şi aşa trebuie să rămînă. Naţiunea este oricum o
creaţie laică, de cu totul altă natură decît universalismul
religios şi urmărind alte obiective. Dacă doar religia ar fi
contat în epoca modernă, românii s-ar fi pierdut în masa
slavă (iar greco-catolicii din Transilvania ar fi urmat cine
ştie ce altă cale). Statul naţional român s-a clădit pe ideo-
logia naţională şi pe principii politice liberale şi democra-
tice, nu pe criterii religioase. Este firesc să împărtăşim cu
toţii aceleaşi valori civice, în lipsa cărora comunitatea na-
ţională s-ar dezmembra. In schimb credinţa (sau, eventual,
necredinţa) rămîne o alegere a fiecăruia. Ar fi bine să fe-
rim acest domeniu de orice principiu autoritar şi de orice
fel de discriminare, care nu numai că n-ar consolidatei ar
putea să afecteze coeziunea organismului naţional.”
Tentaţia fuziunii dintre Naţiune şi Biserică îşi constru-
ieşte şi o mitologie istorică pe măsură. Prima sa axiomă
este aceea că „poporul român s-a născut creştin”; apoi, în
întreaga sa istorie, s-a identificat cu creştinismul ortodox.
Lăsînd la o parte faptul că „naşterea” unui popor este un
concept pronunţat mitologic, penuria surselor ar trebui să
îndemne la un plus de rezervă. Nici o mărturie creştină in-
contestabilă nu ne-a parvenit din Dacia Romană. Incepînd
din secolul al IV-lea, acestea există (şi în Dacia, dar mai
19
ales în Dobrogea, rămasă provincie a Imperiului), dar nu
sînt chiar atît de frecvente încît să susţină o istorie coeren-
tă şi sigură a creştinismului nord-dunărean. Invocarea —
insistentă în ultima vreme — a Sfîntului apostol Andrei,
care ar fi predicat în Dobrogea, nu se bazează decît pe o
tîrzie tradiţie legendară (cu referire la Sciţia — sudul Rusiei,
nu neapărat la „Sciţia mică” — Dobrogea; de aceea Sfîntul
Andrei este patron al Rusiei. El este, la celălalt capăt al
Europei, şi patron al Scoţiei. Iar acum începe să fie venerat
şi ca patron al României). Interesant că toate aceste aran-
jamente sînt recente. In România de la 1900 credinţa şi
practica religioasă erau cu siguranţă mai vii decît astăzi;
dar ortodoxismul, ca ideologie, se manifestă în prezent
mult mai ambiţios şi mai ofensiv.
„AMENINŢAREA” FEDERALISTĂ
Naţiunea română (ca orice naţiune) este mai puţin uni-
tară în realitate decît în imaginar. Ea a fost alcătuită din
părţi distincte — sudate prin ideologia şi forţa centraliza-
toare a statului naţional unitar (proces uşurat prin faptul
că în toate regiunile românii erau majoritari), însă nici as-
tăzi nu se poate vorbi de o omogenizare deplină (ceea ce,
de altfel, nici nu ar fi posibil). Se manifestă chiar, de cîţiva
ani, în genere cu discreţie, dar uneori mai apăsat, voinţa
de marcare a identităţilor regionale. In Moldova a apărut un
Partid al moldovenilor, greu de spus cu ce şanse politice,
în ţinuturile de peste munţi reputate, în imaginarul româ-
nilor, drept mai civilizate, mai dinamice, şi mai apropiate
de Europa Centrală (de Ungaria!) încep să se audă glasuri
care se opun sacrificiilor făcute în favoarea celorlalte re-
giuni. Nimic dramatic deocamdată, dar oarecum inedit în-
tr-o Românie în care mitologia unităţii milenare a poporului
român şi a statului naţional unitar a acoperit atîta vreme
inevitabila diversitate. Un articol „provocator” al publicis-
tului ardelean Sabin Gherman („M-am săturat de Româ-
nia!”) a stîmit senzaţie şi — în spiritul multora — indignare,
începe să se contureze teama (cu siguranţă exagerată) a
20
unei posibile dezintegrări a României. Dar chiar federalis-
mul este privit în România cu suspiciune. Şi, de fapt, orice
fel de descentralizare. Reiau cele scrise într-un articol8 pe
această temă:
„In mintea multor români stă întipărită ideea că federa-
lismul este o născocire primejdioasă, un prim pas spre dez-
membrarea naţiunii; soluţia bună fiind, evident, situată la
antipodul soluţiei federale şi, în genere, a oricărui proces
de descentralizare, şi anume statul naţional unitar. Nu vrem
cîtuşi de puţin să inversăm lucrurile şi să spunem că siste-
mul federal ar fi cel mai potrivit. Nu există un model univer-
sal, aplicabil pentru toată lumea în toate condiţiile. Trebuie
să ştim însă despre ce vorbim şi, mai ales, să nu ne grăbim
a ne proclama prejudecăţile drept adevăruri generale şi
imuabile.
Modelul pe care l-au imitat românii, cînd au construit
România modernă, a fost Franţa. Ceea ce a însemnat un
sistem politic şi administrativ puternic centralizat; judeţele
noastre, ca şi departamentele Franţei, sînt strîns depen-
dente, prin prefecţi, de puterea centrală. In cazul României,
procesul centralizator a apărut cu atît mai necesar cu cît Ro-
mânia, inexistentă pînă la 1859, s-a făcut din „bucăţi” şi aces-
tea au trebuit sudate între ele. Sau cel puţin aşa s-a crezut
că e mai bine. Ce ar fi dat o soluţie federală nu putem şti,
fiindcă nu avem cum reface istoria. Cert este că s-a preferat
uniformizarea în locul acceptării, eventual chiar cultivării,
diferenţelor istorice şi culturale dintre provincii (diferenţe
reale, vizibile şi astăzi, în ciuda unei istorii care, adaptîn-
du-se discursului politic, ne vorbeşte despre o imaginară
unitate multiseculară sau chiar multimilenară a spaţiului
românesc).
Soluţia federală, indiferent ce cred românii (totuşi lumea
nu se învîrte în jurul nostru), nu este chiar aberantă. Sta-
tele Unite, Germania, Elveţia, mai recent şi Belgia, sînt state
federale şi, în felul lor, se descurcă destul de bine! De alt-
8 Lucian Boia „«Ameninţarea» federalistă”, în Curentul, 21
decembrie 1998.
21
fel, între federalism şi centralismul lipsit de nuanţe se pot «
imagina (şi s-au imaginat efectiv) tot felul de soluţii inter-
mediare. Aceasta este, de altfel, tendinţa cea mai interesantă
a ultimilor ani: o evoluţie vizînd descentralizarea, revigora-
rea provinciilor istorice, cu intensităţi, fireşte, variabile de la ;
o ţară la alta. Spania s-a împărţit în 17 provincii autono-
me, în Italia există, de asemenea, autonomii regionale. Iar
în Marea Britanie, Scoţia a votat recent pentru autonomie.
Putem considera, dacă vrem, că cea mai bună variantă
pentru noi rămîne cea corespunzătoare sintagmei «stat na-
ţional unitar», dar să nu pretindem că aceasta ar fi astăzi
soluţia dominantă în lume sau în Europa, fiindcă nu este,
nu mai este! Exemplul Franţei merită din nou invocat. Franţa
şi-a dublat sistemul departamentelor printr-un sistem para-
lel de regiuni — în linii mari, regiunile istorice pe care Re-
voluţia franceză s-a grăbit să le desfiinţeze şi care, iată, revin
după două secole. Regiunile beneficiază de un anume grad
de autonomie, limitat în cazul Franţei, dar totuşi efectiv:
consilii regionale alese, buget propriu etc. Este exact ce s-ar
întîmpla la noi dacă, laolaltă cu sistemul judeţelor, am avea
şi un decupaj pe provincii istorice: Moldova, Muntenia,
Oltenia, Transilvania, Banatul… Chiar gîndul unei asemenea
organizări ar ridica în faţa unora spectrul destrămării Ro-
mâniei. Dar nici nu este o soluţie federală. Este soluţia
adoptată în Franţa, care rămîne, chiar şi aşa, cel mai cen-
tralizat organism politic din întreaga Europă occidentală.
Imitatori ai Franţei cîndva, românii au rămas astăzi mai
francezi decît francezii!
Nu federalizarea intră în discuţie, în cazul nostru, ci de-
păşirea totuşi a unei centralizări stricte, care şi-a jucat cînd-
va rolul istoric, dar care n-a adus numai roade bune, iar
astăzi reprezintă efectiv o frînă. Ca şi Parisul, Bucureştiul a
tras prea mult spre sine. Ţara s-a împărţit, s-a polarizat în-
tre o capitală şi restul: provincia. In secolul trecut, în plan
intelectual, Iaşiul şi în genere Moldova nu erau în urma Bu-
cureştiului şi a Munteniei; aş spune, dimpotrivă. Balanţa
s-a dereglat. Moldova se prezintă astăzi drept cea mai să-
racă provincie a ţării (după toţi indicatorii: produs pe cap
22
de locuitor, şomaj…). Ea apare, aşadar, din nou ca provin-
cie, dar în ce condiţii?
Şi în Ardealul mai bogat decît Moldova, sau în Banat,
în Crişana, unii, şi nu numai maghiari, încep să privească
dincolo de graniţa occidentală. Sînt aici nu numai, dar sînt
şi efectele negative ale unei excesive centralizări. Soluţia
nu stă într-un plus de centralizare (dictată, eventual, de
teama neîntemeiată a unor tentaţii secesioniste), ci în cău-
tarea unor soluţii de revitalizare a vieţii locale şi regionale.
Nu într-un sens federal (greu de promovat la noi ţinînd
seama de o întreagă tradiţie şi de contextul actual), dar în-
tr-un sens mai puţin centralizator ca pînă acum. Oricum,
primejdia care ne paşte nu este federalizarea, ci închista-
rea într-un comportament politic desuet, insensibil la evo-
luţiile recente. Să nu fie ameninţarea federalistă un alibi
pentru imobilism!”
DE LA „GETO-DACI” LA „NAŢIUNEA ROMÂNĂ
MEDIEVALĂ”
Şi dacii încep, pare-se, să se desprindă de unitatea fără
fisuri care-i caracterizase timp de decenii. Mă întrebam,
de altfel, în Istorie şi mit…, ce poate să însemne un popor
„geto-dac”. Un specialist în materie, Alexandru Vulpe, măr-
turiseşte că arheologii au cam exagerat „cu istoria comună
a diferitelor grupări tribale din spaţiul carpato-dunărean”.
Interpretarea necritică a surselor antice a fost la noi o ade-
vărată tradiţie! Cînd Strabo spune că geţii şi dacii vorbeau
aceeaşi limbă, istoricii români chiar îl cred pe cuvînt, fără
să se întrebe dacă geograful grec, sau sursa lui, Poseido-
nius, vor fi avut vreo competenţă în materie de graiuri tra-
cice! Evident că nu aveau nici una! Concluzia lui Alexandru
Vulpe este că prin noţiunea de „geto-daci” trebuie înţeles
un spaţiu fărîmiţat „şi nu o unitate istorico-socială şi politi-
că, nu o limbă comună şi nici neapărat o cultură materială
şi spirituală comună”9. O tentativă de teoretizare a decu-
9 Alexandru Vulpe, „Geto-dacii?”, în CICSA, 1-2/1998,
pp.2-11.
23
pajelor etnice în spiritul conceptelor antropologice mo-
derne îi aparţine lui Alexandru Niculescu. El consideră de-
păşită sumara identificare: culturi arheologice — etnii (o
etnie necaracterizîndu-se prin uniformitate culturală, iar
referinţele identitare fiind mai curînd simbolice decît ma-
teriale), întreaga problematică etnică a spaţiului dacic ar
trebui aşadar reevaluată, cu un plus de rafinament profe-
sional şi cu desprinderea de prejudecăţile naţionaliste („The
Material Dimension of Ethnicity”, în curs de apariţie în
New Europe College Yearbook, 1997-1998).
Unitatea fictivă a Daciei se estompează în favoarea di-
versităţii efective. Triburile gete şi dace nu sînt de altfel
singure. Celţii şi sciţii, ceva mai tîrziu bastarnii şi sarmaţii,
completează un peisaj etnic şi cultural variat. De altfel, ames-
tecul de populaţii şi de culturi, şi nu puritatea daco-romană,
caracterizează mai corect spaţiul românesc, din Antichitate
pînă în epoca modernă. Tendinţa de a-i elimina pe „ceilalţi”
din ecuaţia românească (marginalizarea „migratorilor” —
care, de fapt, o dată aşezaţi pe acest teritoriu au încetat de
a mai fi „migratori” —, inclusiv a slavilor, apoi a altor in-
fuzii etnice şi culturale), mizîndu-se strict pe îndoita puri-
tate daco-romană, reflectă şi susţine atitudini de respingere
care aparţin şi prezentului, nu numai interpretării trecu-
tului.
Dacă unii istorici se desprind de mitologia unităţii sau
cel puţin îşi propun s-o nuanţeze, alţii preferă demersul
contrar, în iluzia, probabil, că o naţiune română unită din-
totdeauna aşa va fi pe vecie. Susţinătorii acestei teze au
acum şi o nouă carte de referinţă, Naţiunea română medievală,
publicată în 1998 de istoricul clujean loan-Aurel Pop. Cu
subtitlul „Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI”.
Apare încă de pe pagina de titlu confuzia (frecventă la
istoricii români) dintre etnie şi naţiune. Tot felul de solida-
rităţi locale, îndeosebi printre românii transilvăneni, sus-
ţin, în viziunea autorului, existenţa unei naţiuni române
(„grupuri mai mari sau mai mici de români au acţionat so-
lidar şi în Evul Mediu… Ei s-au manifestat prin solidarităţi
etnice. Din însumarea şi interacţiunea acestor solidarităţi
24
din secolele XIII-XVI se obţine imaginea naţiunii române
medievale”.)10
Insă naţiunea se prezintă tocmai ca o mare solidaritate (care
le înglobează şi le subordonează pe toate celelalte) şi nu ca
amalgam de mici solidarităţi. Acestea există de cînd lumea:
fără solidaritate n-ar fi nici societate omenească. Potrivit
unei asemenea argumentări, am ajunge să identificăm na-
ţiuni şi în preistorie. Fireşte, oamenii Evului Mediu erau
conştienţi de limba pe care o vorbeau şi de etnia căreia îi
aparţineau, ca şi de faptul că alţii erau „diferiţi”. A insista
asupra acestor puncte înseamnă a forţa uşi deschise. Dar
naţiunea înseamnă altceva: înseamnă o unică şi atotcu-
prinzătoare solidaritate, voită, creată, nu dată de istorie.
Ioan-Aurel Pop face de altfel distincţia între naţiunea me-
dievală, „pasivă şi relativ fărîmiţată” şi naţiunea moder-
nă: „activă, unitară, conştientă de rolul şi de misiunea ei”.
Cu totul de acord cu aceste caracterizări. întrebarea este
dacă o naţiune pasivă şi fărîmiţată, lipsită de conştiinţa
rolului şi misiunii ei, mai este naţiune! Un asemenea con-
cept aminteşte de faimosul „stat neorganizat” identificat
de „Programul P.C.R.” după retragerea romanilor din Dacia.
Naţiunea este o stare de conştiinţă, şi acolo unde nu există
conştiinţa naţiunii nu există nici naţiunea, fiindcă nu are ce
să mai existe.
Izolarea unor segmente sau momente de unitate nu poa-
te anula o sumă întreagă de structuri concrete, ideologice
şi mentale care nu susţin în nici un fel în epocă o efectivă
unitate românească (fie ea numai ideală). Chiar autorul lasă
să se strecoare, involuntar, contraargumente la propria-i
argumentaţie. „Numele lui lancu de Hunedoara şi cu atît
mai puţin al lui Matia nu au rămas în conştiinţa publică
românească din evul mediu ca nume ale unor suverani ro-
mâni sau care i-au susţinut pe români şi nici nu puteau să
rămînă, fiindcă altele au fost idealurile lor şi fiindcă etnicul
.
25
ii
avea atunci importanţă secundară” (sublinierea noastră).11
Mi se pare mie, sau cartea urmărea să demonstreze exact
contrariul? Despre Mihai Viteazul aflăm (ceea ce bine se
ştia) că nu a lăsat prea multe amintiri de ordin „naţional”
în conştiinţa generaţiilor următoare. Curios, totuşi, chiar
de neînţeles, dacă el, atunci, la 1600, a dat viaţă unor aspi- ”
raţii româneşti! Or, cronicarii braşoveni din Şchei se pare
ca nu au idee despre aşa ceva. Pe moldoveni, prudent, au-
torul nu-i pomeneşte: nu ar fi spus, oricum, nimic de bine •
despre Mihai. în schimb, se forţează interpretarea unui *
pasaj din Istoria Ţării Româneşti: „Şi rămaseră creştinii şi mai
vîrtos Ţara Românească, săraci de dînsul. Pentru aceasta, ■
dar cade-se să blestemăm toţi creştinii pre neamul ungu-
resc, mai vîrtos, căci sînt oameni răi şi ficleni încă din felul
lor.” Comentariul autorului: „Cum se vede, deocamdată
idealul creştin general se îmbină cu cel etnic, dar clişeul
ungurilor «răi şi vicleni», care l-au dat morţii fără vină pe
Mihai, este în plină acţiune. Nu mai era decît un pas ca, în
urma eruditelor lucrări ale învăţaţilor Şcolii Ardelene, pre-
romanticii să-1 aşeze pe voievod între precursorii României
moderne…”12 Acum, rămîne de văzut cine ne inspiră mai
multă încredere: cronicarul muntean sau istoricul clujean,
fiindcă cei doi, hotărît, nu spun acelaşi lucru. Unde va fi
văzut istoricul că la cronicar s-ar îmbina idealul creştin ge-
neral cu cel etnic? Nici vorbă nu este de etnie în fragmentul
citat. Este vorba doar despre Ţara Românească, nu despre
români în genere, şi în orice caz nu despre ardeleni sau
despre moldoveni (moldovenii de altfel aveau să-şi spună
moldoveni şi nu români pînă în plin secol al XlX-lea). Mai
rămîn ungurii răi şi vicleni, dar nu ştiu dacă o asemenea
etichetare este suficientă pentru coagularea naţiunii româ-
ne. Nu ajunge ca cineva să nu-i iubească pe unguri, pentru
a deveni automat patriot român: nu la 1600, cu siguranţă,
astăzi, cine ştie… De aici să fie doar un pas pînă la prefigu-
26
rărea României moderne? Cam mare pasul. La ce bun să
mai cităm sursele: doar pentru a le răstălmăci?
în ce mă priveşte, discuţia despre naţiune este închisă.
Mi-am exprimat punctul de vedere într-un eseu intitulat
Două secole de mitologie naţională (Humanitas, 1999), în care
am încercat să arăt cum a fost inventată naţiunea în jurul
anului 1800, ca formă supremă de solidaritate (deasupra
oricăror altor solidarităţi) în imaginarul modern. Fireşte,
nu îmi fac iluzia că aş fi soluţionat problema, fiindcă nici
o problemă nu e vreodată soluţionată. Interpretările se
înlănţuie la nesfîrşit. Singurul lucru pe care pot să-1 fac în
cărţile mele este să spun deschis ceea ce gîndesc.
SONDAJE
Mărturisesc că mă pasionează sondajele de opinie. Ştiu
că sînt adesea contestate. Pot fi aproximative, chiar greşite
sau voit deformate; se şi manipulează prin sondaje. Dar
oricum ar fi, sînt mai bune decît dacă n-ar exista deloc. Ce
n-am da să avem asemenea informaţii pentru diversele
epoci şi momente-cheie ale istoriei! (Un sondaj, de pildă,
care să ne spună cum vedeau românii, pe la 1650, pe Mihai
Viteazul şi unirea de la 1600.) în lipsa lor, încercăm să iden-
tificăm, pornind de la materiale fragmentare, tot felul de
atitudini sau stări de spirit. Sîntem siguri că nu greşim?
Nu le acordăm oare grade de reprezentativitate altele decît
cele reale?
Aşa încît, să profităm cel puţin pentru istoria foarte re-
centă de sondajele care ne stau la dispoziţie. Pentru un in-
terpret al conştiinţei istorice româneşti nimic nu poate fi
mai interesant decît o anchetă privitoare la cota personali-
tăţilor istorice. Institutul naţional pentru studii de opinie
şi marketing (Insomar) a dat publicităţii în iunie 1999 un
sondaj13 realizat pe 1 200 subiecţi din toată ţara solicitaţi să
aleagă „cele mai importante personalităţi istorice care au
influenţat în bine soarta românilor”. Iată răspunsurile (pri-
Publicat în revista Oameni în top, nr. 1, iunie 1999, p. 13.
27
mii zece clasaţi şi procentele respective): Alexandru Ioan
Cuza — 24,6; Mihai Viteazul — 17,7; Ştefan cel Mare —
13,4; Nicolae Ceauşescu —10,3; Mihai 1 — 5,2; Vlad Ţepeş
— 4,1; Nicolae Iorga — 3,1; Carol I — 3,1; Nicolae Titules-
cu — 2,3; Ion Antonescu — 2,2.
Clasificarea aceasta spune multe, nu despre trecut, ci
despre modul cum românii îşi asumă trecutul, cu alte cu-
vinte, despre felul cum gîndesc ei astăzi.
în şirul celor zece aleşi, Cuza se află în frunte, la dis-
tanţă apreciabilă de următorii clasaţi. El pare a fi cîştigat
postum, şi încă în mod decisiv, confruntarea mitologică cu
Carol I. înainte de comunism, relaţia era inversă: regii apă-
reau în vîrful ierarhiei, eclipsînd mai mult sau mai puţin
pe Cuza. în memoria colectivă a românilor, regalitatea
aproape s-a şters, ceea ce, împreună cu insistenţa asupra
ideii de unitate naţională (atît înainte cît şi după 1989),
explică aşezarea lui Cuza în poziţia cea mai înaltă. Sînt
efectele propagandei istorice din perioada comunistă (Cuza
neavînd, fireşte, nici o vină!). De altfel, în vremea lui Ceau-
şescu, galeria marilor oameni de stat se oprea la Cuza (cu
o concesie minoră în favoarea lui Titulescu, ceea ce explică
prezenţa lui şi nu a altor oameni de stat în „memoria” ro-
mânilor), sărindu-se apoi, peste un secol, la persoana dic-
tatorului.
Urmează în topul eroilor istoriei naţionale, tradiţiona-
lul tandem care a străbătut toate ideologiile, Mihai Vitea-
zul-Ştefan cel Mare (cu valorizarea suplimentară a celui
dintîi, ca simbol al unităţii naţionale), şi imediat după ei,
surprinzător dar explicabil dată fiind o orientare mai gene-
rală în opinia publică românească, Nicolae Ceauşescu. Re-
gele Mihai realizează doar jumătate din scorul fostului
dictator. Bine situat este şi Vlad Ţepeş, domnitorul autori-
tar şi justiţiar la care sau la soluţiile căruia visează astăzi
nu puţini români. Dintre oamenii politici moderni, dacă sînt
reţinuţi Iorga, Titulescu şi Antonescu, nu reuşesc să ocupe
una din primele zece poziţii nici Brătienii, nici regele Fer-
dinand (totuşi, suveranul marii uniri de la 1918), nici regina
Măria…
28
Decriptarea este simplă. Ne aflăm în faţa unui Panteon
amenajat în bună măsură în „era Ceauşescu” (mulţi români
îşi închipuie şi astăzi că „asta este istoria”, cea pe care au
învăţat-o la şcoală atunci), cu unele amendări şi noi accente,
se înţelege: invocarea limitată a regilor sau înclinarea spre
soluţii autoritare de tip Ţepeş sau Antonescu. Este alege-
rea făcută de o societate orientată preponderent spre stîn-
ga, simţindu-se mai aproape de mitologia comunistă şi de
reprezentările ei istorice decît de ce a fost înainte de comu-
nism. Sondajele consacrate politicii curente confirmă această
deplasare sau mai curînd „revenire” a electoratului, rezul-
tat al uzurii şi eşecurilor guvernării actuale. Dar modul cum
românii îşi privesc istoria exprimă ceva mai profund decît
conjunctura politică, şi anume o sensibilitate de stînga struc-
tural dominantă, care îşi construieşte, evident, şi mitologiile
istorice respective. în sens strict mitologic, Cuza, domni-
torul ţăranilor şi al marilor reforme, este sesizat „mai la stîn-
ga” decît Carol I; în plus, el simbolizează mai puternic şi
mai direct ideea de unitate naţională; şi, în sfîrşit, este un
autohton, nu un cîrmuitor venit din afară. Pe de altă parte,
scorul relativ modest obţinut de Antonescu nu pare să jus-
tifice temerile exprimate uneori în Occident, privind as-
censiunea lui în imaginarul politic al românilor. Mult mai
preocupantă rămîne umbra lui Ceauşescu!
Sînt accente care ne duc mai departe de simpla consta-
tare a unei sensibilităţi de stînga, absolut legitimă în sine.
Este o cultură de stînga tentată de naţionalism şi autori-
tarism (aşadar, departe de ceea ce înseamnă o stînga mo-
dernă). Şi nu doar selecţia şi dispunerea personalităţilor
istorice justifică un asemenea diagnostic. Putem continua
trecerea în revistă a opţiunilor de tot felul. Creditul acordat
instituţiilor statului se menţine constant de mai mulţi ani
încoace. Cel mai jos (15% şi 20%) se află partidele politice
şi Parlamentul, adică exact acele structuri indispensabile
oricărei democraţii. Să nu se spună că sînt aşa de jos fiindcă
nu şi-au făcut datoria. Nici instituţiile aflate mai sus nu s-au
achitat ireproşabil. Nu, pur şi simplu aşa vor să vadă ro-
mânii lucrurile. în vîrful topului se află Biserica şi Armata
29
(88% şi 75%), instituţii fără îndoială esenţiale (deşi este cu-
rioasă, şi semnificativă totodată, considerarea Bisericii ca
instituţie a statului), dar care, prin funcţia lor, concretizează
mai curînd principiul de autoritate decît pe cel democratic.
Sondajele ne permit să urmărim şi alte evoluţii şi ten-
dinţe recente. Mă limitez să remarc, în continuarea celor >
spuse în carte despre tradiţionalele modele concurente,
francez şi german, noua dispunere a reperelor străine
în imaginarul românilor. Pe la 1900, Franţa ar fi cîştigat
detaşat în orice sondaj, urmată, la oarecare distanţă, de
Germania, şi apoi de nici un alt model semnificativ. Dar
dispariţia vechii elite şi apoi deschiderea de după 1989 spre
o lume dominată politic şi cultural nu de Franţa, ci de Ame-
rica, au erodat puternic mitul francez şi reperele franceze.
Deja tinerii se exprimă mai curînd în engleză decît în fran-
ceză, ceea ce pentru România (multă vreme principalul bas-
tion al culturii franceze în Europa centrală şi răsăriteană)
este inedit. Nu numai Statele Unite, care domină detaşat,
dar şi Germania, par astăzi, pentru românul mediu, mai
apropiate şi mai interesante. Procentele sînt următoarele
(la chestionarul privind „ţările pe care românii le apre-
ciază cel mai mult”): SUA — 26,9; Germania —18,8; Franţa
— 8,8; Italia — 6,8; Elveţia — 5,2; Anglia — 3,2…u Epoca
franceză, predominant franceză, pentru români s-a termi-
nat. A rămas în urmă, cu vechea Românie, cu „lumea pe
care am pierdut-o”. însă noile repere definesc mai curînd
prestigiul de care se bucură anumite ţări şi oportunităţile
oferite românilor decît un set bine definit de valori; sînt
încă departe de a fi modele veritabile, cum au fost cîndva
modelele francez şi german (fie şi „forme fără fond”).
Societatea românească suferă astăzi de o acută lipsă, sau
confuzie, în materie de valori şi de modele (de aici şi iluzo-
riile soluţii paralele: izolarea într-o istorie mitificată, tenta-
ţia ortodoxismului…).
Şi, în sfîrşit, revenind la cota personalităţilor, nu poate
fi ignorat un sondaj de ultimă oră (noiembrie 1999) extrem
Oameni în top, nr. 4, octombrie 1999, pp. 93-97.
30
de semnificativ. La o întrebare privind conducătorii din ul-
timul secol care au făcut cel mai mare rău sau cel mai mare
bine României, Ceauşescu se află pe primul loc, printre cei
buni, ca şi printre cei răi, cu acelaşi procent în ambele ru-
brici: 22%. Ce poate fi mai caracteristic pentru scindarea
societăţii româneşti şi marea confuzie de valori?
SCANDALUL MANUALELOR
Fără să vreau, am revenit brusc în prim-planul actuali-
tăţii, o dată cu „scandalul manualelor” declanşat în octom-
brie 1999. Sînt, pare-se, în imaginarul unora (naţionalişti
înclinaţi spre interpretări conspirative), „omul din umbră”
care ar fi lucrat, prin discipolii lui, la demontarea istoriei
naţionale româneşti. Nu ştiu în ce măsură critica mea isto-
riografică a contribuit la decizia restructurării radicale a
programei de învăţămînt şi a manualelor corespunzătoare.
Cert este că, preocupat de propriile-mi proiecte, nu am ştiut
nimic din ce se pregătea, de fapt, nici n-am ştiut că se pre-
gătea ceva! Nu mă aşteptam să se petreacă atît de repede
o schimbare în istorie. Dacă am stimulat-o în vreun fel,
mărturisesc că mă bucur. Cert este însă că nimeni nu m-a
consultat atunci cînd s-au lucrat programele (nu are rost
să încerc să răspund la întrebarea „de ce?”; poate s-au
dorit personalităţi mai puţin controversate); nici unul din-
tre autorii manualelor nu mi-a pus nici cea mai mică între-
bare şi nici unul nu ştiu să se fi declarat „discipol” de-al
meu. Dacă aş fi scris un manual, ar fi fost cu siguranţă di-
fer
Citi, si bagat la cap. Multumesc !
Introduceți datele si comentariul dvs.