Posts from — June 2009

UDMR a anunțat sâmbătă că va avea un candidat la prezidențiale.
Din 1996 încoace, gruparea maghiarilor a susținut că are un prezidențiabil pentru a spori participarea membrilor comunității și, astfel, scorul UDMR de la legislative, care erau ținute, până în 2004, simultan cu alegerile pentru funcția supremă.
Altfel zis, prezidențiabilul UDMR era văzut ca o locomotivă electorală.
De fiecare dată, însă, candidatul UDMR a obținut mai puține voturi decât a adunat propria sa formațiune în cursa pentru Parlament.
Locomotiva a fost lăsată în urmă de vagoane…
Acum. întrucât competiția pentru Cotroceni este separată de parlamentare, argumentul din trecut nu mai poate fi folosit.
Rostul fabricării unui prezidențiabil al UMDR este – și a fost – altul decât câștigarea competiției.
Nimeni, nici măcar vreun maghiar, nu și-a închipuit vreodată că un candidat UDMR ar putea accede în turul al doilea.
Miza a fost, de fapt, tot timpul negocierea prezenței UDMR în guvern.
Mai bine de un deceniu, planul a reușit. Formațiunea a fost parte a guvernului în perioadele 1996-2000 și 2004-2008, ca și aliat fidel, cu protocol formalizat și beneficii clare, în 2000-2004.
În decembrie 2008, accesul UDMR la guvernare a fost blocat de PSD.
Calculul de acum al maghiarilor este clar: ei cred că între cele două tururi se va putea decide o nouă formulă de coaliție.
Peneliștii vor face probabil același raționament, dacă Antonescu va constata că nu are șansa de a scoate un scor mai bun decât Geoană.
De fapt, independenții și Vadim Tudor (pe care nu-l va lua nimeni în guvern) sunt singurii excluși de la un calcul precum cel descris mai sus.

Sub o copertă oribilă, un roman mare, în traducerea lui Radu Pavel Gheo, dintr-o serie propusă de Polirom care a început cu Pata umană și care cuprinde acum 10 romane. Indignare a apărut în America anul trecut.

Adam Michnik a fost vineri seara invitat la New Europe College.
Vladimir Tismăneanu l-a prezentat ca un discipol al lui Isaiah Berlin.
Disidentul polonez a pledat pentru moderație, pornind de la convingerea că miza politică fundamentală este azi apărarea valorilor republicane.
În partea cea mai interesantă a discursului său, Michnik s-a referit la teatralizarea politicii, prin care înțelege dispariția dezbaterilor majore și tabloidizarea gazetelor.
Michnik va putea fi întâlnit la Târgul de carte, pentru lansarea volumului despre care am vorbit deja aici acum câteva săptămâni, Mărturisirile unui disident convertit.

PS La 23h voi fi în studio la Realitatea TV.

În ziua în care Iliescu e exonerat pentru mineriada din iunie 1990 – care pare să nici nu fi avut loc, dacă e să-i credem pe procurori -, Adrian Păunescu predă etică politică unui ministru care avea 12 ani în 1989, Vadim amenință o jurnalistă pentru că ar face “comentarii răuvoitoare”, iar Laszlo Tokes vrea o națiune maghiară de 15 milioane de persoane.
Suntem oare în 1990?
Nu putem depăși clivajele și obsesiile de atunci?
Oare elita politică afirmată în primele luni postrevoluționare va domina și actualul ciclu electoral?

Miercuri dimineață, la Bruxelles, are loc prima reuniune a deputaților din grupul popular european.
E vorba de cei realeși, dar și de unii care sunt, ca și mine. aleși prima dată.
Reuniunea e consacrată analizei rezultatelor de la alegerile din 4-7 iunie.
Popularii au ieșit, ca și în 2004 și 1999, pe primul loc la scară europeană.

Astăzi, plec de la Palatul Cotroceni, după doi ani și trei luni în care am fost consilier prezidențial.
M-am aflat alături de Traian Băsescu la suspendarea din aprilie 2007, la primul scrutin european și la referendumul pentru votul majoritar în două tururi, ca și la alegerile locale și legislative din 2008. Am văzut la lucru trei guverne, cele două conduse de Tăriceanu, ca și cel format în decembrie trecut.
Președintele m-a sprijinit în proiectul unei cariere europene, drept pentru care am intrat în PDL și am candidat la alegerile din 7 iunie.
Ca și în cazul Președintelui Constantinescu, nu voi critica activitatea celui cu care am lucrat post factum. Nu mi se pare în regulă să dai lecții după ce ieși pe poartă. Jurnalul meu, care acoperă atât această perioadă foarte densă, cât și cea în care am fost secretar de stat la MAE, e zăvorât cu șapte lacăte.
Cea mai mare satisfacție pe care am avut-o a fost încheierea Pactului Național pentru Educație, care a plasat chestiunea formării tinerei generații pe agenda publică, la aproape două decenii după căderea comunismului.
Am fost loial statului român.
Când spun “statul român”, am în vedere mai degrabă un anumit spațiu public decât o mașinărie de dominație.
Sunt, altfel spus, perfect împăcat cu gândul că am fost întotdeauna avocatul drepturilor cetățeanului român.
Părăsesc cu regret Palatul Cotroceni.
Nu știu dacă voi reveni vreodată aici într-o poziție oficială.
Mâine, miercuri 17 iunie, voi merge pentru prima dată la Parlamentul European, la o reuniune a grupului popular din care face parte și PDL.
Le urez succes colegilor mei de la Cotroceni, ca și Președintelui Băsescu.
Următoarele luni vor fi foarte dificile.

Discuția despre legea electorală purtată la noi în ultimii ani nu a pornit de la scopul primordial al formulei de vot.
Chestiunea esențială e tipul de guvern. Dacă vrei guvern monocolor, recurgi în principiu la o formulă majoritară.
Dacă vrei guvern de coaliție, alegi o formulă proporțională.
La noi, s-au invocat mereu motive marginale. Exemplul cel mai bun este cel al refuzului votului pe liste. S-a spus că acest tip de vot anulează voința alegătorului în fața atotputerniciei partidelor. Libertatea cetățenilor se poate însă exprima foarte bine și în cazul unui scrutin de listă, dând alegătorului libertatea de a clasifica așa cum vrea candidații de pe o listă sau chiar pe aceea de a alege candidați care îi plac de pe diferite liste de partid.
Întrucât nu s-a pornit de la chestiunile esențiale, ci de la cele marginale, s-a ajuns la formule incoerente și, la limită, chiar ilizibile pentru cetățean. Așa e ultima, cea folosită la legislativele din toamna lui 2008.
În clipa de față, simplificarea tabloului partidelor și cultura partidocratică a clasei politice par să impună din nou necesitatea unei opțiuni fundamentale în materie electorală.
Să adăugăm faptul că toate coalițiile posibile între partidele care au supraviețuit primelor două decenii de democrație au fost încercate.
Din două, una: ori partidele vor alege să repete formule de coaliție din trecut și atunci vor menține într-o formă sau alta o logică proporționalistă, ori vor dori să revoluționeze scena politică și atunci vor introduce o formă de scrutin majoritar.
Eu cred că primul scenariu e mai rațional, iar al doilea e mai probabil.
Spun “mai probabil”, întrucât ceea ce detestă cel mai mult partidele românești este cultura compromisului rațional.

Zilele trecute, opinia publică franceză a aflat cu stupoare că unul dintre marii cicliști ai anilor 80, Laurent Fignon, e bolnav de cancer.
În autobiografia care urmează să apară în curând, și despre care vorbește Le Journal de dimanche de astăzi, Fignon mărturisește că s-a dopat.
Pentru el, a trișa face parte din meseria de ciclist.
E legitim să trișezi dopându-te?
Efortul sportiv te îndreptățește să faci așa ceva?
Dacă da, de ce sportul, și nu și alte profesii?

Deși Piața Universității a fost în ultimii ani obiectul unor simbolizări pe cât de numeroase, pe atât de contradictorii, ea rămâne locul privilegiat al reinventării democrației din România.
Noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 și ziua de 13 iunie 1990 sunt, de fapt, legate de aceeași aspirație.
O grupare de tineri a încercat o desprindere clară de practicile politice ale comunismului.
Răspunsul dat în cele două momente de către autorități a fost violența de stat, care și-a asociat rând pe rând gărzi patriotice, militari, milițieni sau detașamente de mineri.
Stânga din România s-a constituit cu această piatră de moară legată de picior. A exprimat-o cel mai bine refrenul Pieței “Iliescu pentru noi / este Ceaușescu doi”.
Nici până în ziua de astăzi stânga nu s-a desprins de secvența în care bâta de miner și bastonul de milițian au cocoșat spinarea libertății.
Partidele de dreapta au exploatat prea puțin această malformație congenitală a stângii.
Ele însele sunt afectate de o profundă criză de identitate. E greu, dacă nu chiar imposibil, atât pentru public, cât și pentru mulți dintre membrii partidelor să spună ce anume diferențiază nu doar PSD de PDL, ci și PDL de PNL.
În acest context, poate oare memoria Pieței să producă un sens politic util?
E pregătită stânga să asume ca pe o eroare chemarea minerilor?
E capabilă dreapta să traducă aspirația de libertate a “golanilor” în termeni lizibili și interesanți pentru generațiile de azi?
Alegerile din 7 iunie n-au dat vreunei tabere motive de optimism.

Vineri 12 iunie au loc alegeri în Iran.
Favorit este președintele în funcție, Mahmud Ahmadinejad.
Așa cum observa Payam magazine, gazeta comunității iraniene din Los Angeles, citată de Courrier international, nici unul dintre cei cinci președinți care l-au precedat nu a ratat un al doilea mandat.