Posts from — June 2009

Atunci când am intrat prima dată în redacția Dilemei, prin 1993, m-au întâmpinat Tita Chiper și Lena Boiangiu.
După ce prima s-a dus la Domnul acum câțiva ani, Lena ne-a părăsit ieri.
Era o femeie superioară.
Deșteaptă și informată, modestă și înțeleaptă.
În materie de politică externă, avea rafinament.
Ca și Tita Chiper, Lena Boiangiu își pregătea cu mare atenție numerele de revistă pe care le coordona.
Îți explica pe îndelete la ce s-a gândit, cum vede ea lucrurile despre care urma să scrii tu și cum crede că va arăta întregul.
Ultima dată ne-am întâlnit la Cărturești. Am râs cu ea din toată inima. Pentru că, am uitat să vă spun, vâna prostia din spațiul nostru public cu un calm și cu o abilitate care îți stârneau nu disprețul. ci hohote de râs.
PS Interviul de miercuri 1 iulie de la ziare.com se va ține de la ora 11 (și nu de la ora 12 cum fusese prevăzut inițial).
UPDATE: Textul răspunsurilor pentru ziare.com e transcris în rubrica Interviuri.

Marţi 30 iunie de la 12h, voi fi, la invitaţia lui Ciprian Ranghel şi Costin Ilie, în redacţia Cotidianul, pentru un videochat cu cititorii.
Miercuri 1 iulie de la 11h, împreună cu Monica Macovei, am acceptat invitaţia ziare.com de a răspunde întrebării Ce pot schimba intelectualii în politică?

Anne-Marie Blajan scrie pe blogul ei (http://menaru.blogspot.com/) că în ultimele zile “e prea multă biserică în media, prea multă risipă de bani, de cuvinte și de imagini”.
Credeți că este vorba despre excesele proprii spațiului mediatic sau, dimpotrivă, despre o strategie a ierarhilor religioși?

Grupul PPE din Parlamentul European cuprinde 264 de membri.
Aceștia vin din 26 de țări. Singura țară care nu dă deputați grupului PPE este Marea Britanie, deoarece conservatorii s-au retras din această familie politică.
Cei 264 de aleși provin din 39 de partide, întrucât în cazul unor țări este vorba de două partide (Bulgaria, Germania, Letonia, Polonia, Portugalia, România, Slovenia și Suedia) sau chiar de trei (Belgia, Italia și Slovacia).
Țările care dau cei mai mulți aleși sunt Germania (42, din care 34 CDU și 8 CSU), Italia (35, din care 29 aparțin Popolo della Liberta, 5 UDC și 1 Partidului Poporului din Tirolul de Sud), Franța (29, toți din UMP), Polonia (28, din care 25 provin din Platforma Obywatelska și 3 din Polskie Stronnictwo Ludowe) și Spania (23, toți din Partidul Popular).
Urmează, ca număr de aleși, România și Ungaria (cu câte 14), Portugalia (10), Grecia (8), Austria, Bulgaria și Slovacia (cu câte 5), Belgia, Olanda și Suedia (cu câte 5), Irlanda și Lituania (cu câte 4), Finlanda, Letonia, Luxemburg și Slovenia (cu câte 3), Cipru, Cehia și Malta (cu câte 2), Danemarca și Estonia (cu câte 1).

Ioan Stanomir și Radu Carp, colegii mei de la FSP, au publicat recent un volum despre proiectele de Constituție din secolul al XIX-lea. În introducerea volumului, cei doi autori afirmă că “de la A.D. Xenopol până la Vlad Georgescu, istoriografia autohtonă a investigat procesul de modernizare în Principate din dublul unghi al ideilor și al evoluției cadrului legal. Departe de a fi un fenomen izolat, inventarea vocabularului și a gramaticii constituționale sunt parte a unui context al epocii, context care mobilizează mentalități și instituții, în egală măsură”. Pentru Stanomir și Carp, care au colaborat și în cadrul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional Românesc, cititorul ideal al cărții este “unul care se situează la granița istoriei și științelor politice”.

E perioada examenelor finale în facultăți. În ultimele două zile, am fost, de dimineața până seara, în comisii de licență și de masterat.
Am avut marea satisfacție să văd nu doar studenți eminenți care au confirmat, ci și pe unii care au progresat de-a lungul anilor.
Dincolo de asta, e evident că mă simt mult mai bine în compania studenților și a colegilor profesori decât în preajma politicienilor.
Sunt conștient însă că va trebui să asum, în anii ce vin, această dublă condiție.
Nu toată lumea pricepe acest lucru.
Ieri, de pildă, am primit un sms în care mi se cerea să comentez știrile despre M. Ridzi. Am refuzat, la rândul meu, tot printr-un sms, să reacționez, notând că sunt în examen. Deși era perfect banal, mesajul meu a fost consemnat de presă.
Cred că am dreptul să reacționez când vreau.
Pe de altă parte, uneori, și tăcerea e semnificativă. Nu e neapărat o probă de lașitate. Poate fi o pregătire pentru un discurs de mai târziu.
Sunt perfect conștient că, într-o societate a guralivilor, e greu să fii crezut atunci când spui asta.
Mă încăpățânez să sper…

Acum trei zile, președintele Sarkozy a recurs la o amplă remaniere de guvern.
Cea mai neașteptată mutare a fost numirea lui Frederic Mitterrand la cultură. Noul ministru este nepotul fostului președinte socialist al Franței din perioada 1981-1995.
Un ziar de stânga, Liberation, a titrat acestă știre “La farce tranquille”, cu referire la sloganul electoral pe care l-a folosit atunci când a fost prima dată ales Francois Mitterrand: “La force tranquille”.
Politica de deschidere a lui Nicolas Sarkozy față de personalitățile din tabăra adversă îi irită pe socialiști la culme.

Astăzi, am intervenit pentru prima dată în cadrul grupului politic căruia îi aparțin, și anume PPE.
Tema discuției era susținerea pentru un nou mandat al lui Barroso în fruntea Comisiei și agenda europeană.
În intervenția mea, am pus în evidență 2 chestiuni.
Primo: în condițiile în care PPE dispune de circa 37% din voturile din Parlament, negocierea unei susțineri pentru Barroso ca președinte al Comisiei trebuie să fie cât mai rapidă, pentru a nu pierde din forța victoriei de la urne din 4-7 iunie. Dând dreptate celor care au cerut consolidarea poziției Comisiei în raport cu Consiliul, am reamintit că forța Comisiei depinde acum înainte de orice de calitatea răspunsului dat crizei, aceasta fiind principala așteptare a cetățenilor.
Secundo: deși e preocupată înainte de orice de răspunsul pe care trebuie să îl dea crizei, Uniunea trebuie să rămână o comunitate deschisă și să ofere o perspectivă de aderare țărilor din Balcanii de vest, ca și fostelor părți din URSS care doresc să se integreze. E evident, însă, că există în PPE numeroase voci preocupate acum mai degrabă de consolidare decât de extinderea Uniunii.

În această după-amiază, se aleg președintele și vicepreședinții grupului PPE din Parlamentul European.
Din partea PDL, candidează la o poziție de vicepreședinte Marian Jean Marinescu.
UPDATE 1: Joseph Daul a fost ales cu o largă majoritate (225 din cele 228 de voturi exprimate) președinte al grupului PPE din Parlament.
UPDATE 2: După despuierea urnelor, scorurile obținute de cei 10 vicepreședinți aleși sunt (în ordine descrescătoare) următoarele: Jaime Mayor Oreja (ESP) – 200 de voturi, Corien Wortmann-Kool (NL) – 197, Jozsef Szajer (HU) – 192, Manfred Weber (DE) – 185, Vito Bonsignore (IT) – 183, Otmar Karas (AU) – 177, Rumiana Jeleva (BG) – 167, Paulo Rangel (PT) – 164, Marian Jean Marinescu – 132 și Ioannis Kasoulides (CY) – 128.

Târgul de la Romexpo a fost în mod evident afectat de criză. Edituri mai puține, cititori în minus…
Am găsit totuși câteva volume interesante, pe care îmi îngădui să le recomand cititorilor acestui blog.
Încep cu două cărți de la Humanitas. Prima, intitulată Despre Noica. Noica inedit, include câteva scrisori și un text al filosofului de la Păltiniș, ca și mai multe contribuții ale lui Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihăilescu, Andrei Cornea, Andrei Pleșu, Ioana Pârvulescu, Sorin Vieru și Sorin Lavric, strânse în volum cu ocazia centenarului nașterii lui Noica. Cea de-a doua e corespondența lui Cioran cu filosoful și editorul austriac Wolfgang Kraus, corespondență descoperită și pregătită pentru tipar de către George Guțu.

Am plecat, de asemenea, de la Romexpo cu ultima carte a lui Eugen Istodor, căruia i-am editat și eu una în urmă cu mulți ani la Nemira, ca și cu un volum de proză, oferit cu amicală generozitate de autor: e vorba despre povestirile reunite de Bedros Horasangian sub titlul Miss Perfumado și alte femei, scos de editura Leda.

M-am bucurat să descopăr că Editura Institutului European a tradus, după ediția a cincea (2008), volumul de Politică comparată astăzi al lui Gabriel Almond, Bingham Powell jr., Kaare Strom și Russell Dalton.

În fine, am găsit o frumoasă enciclopedie a artei străzii, a lui Nicholas Ganz, intitulată Graffiti și tipărită în versiune românească de Vellant.