Posts from — April 2009

La Paris, în parcul de lângă Invalides unde de obicei se joacă pétanque, joi seara se distribuia mâncare prin rețeaua Les Restaurants du Coeur. Zeci de persoane la coadă…
Mi-am amintit că, la mijlocul anilor optzeci, Coluche pleda cauza acestei asociații de caritate în fața Parlamentului European.

Într-un volum editat de Bronislaw Geremek (împreună cu Robert Picht), volum intitulat Visions d’Europe și apărut la Odile Jacob, la finele lui 2007, cu câteva luni înainte de dispariția tragică a lui Geremek, se află și un articol scris de Larry Siedentop, fellow al Keble College, Oxford.
Trebuie spus că Siedentop abordează evoluția politică a Europei într-un sens liberal clasic, el fiind unul dintre marii specialiști ai gândirii lui Guizot și Tocqueville.
Lucrarea sa cea mai cunoscută este Democracy in Europe (Penguin Press, 2000), unde Siedentop punea problema construcției politice europene din perspectiva absenței unor „părinți fondatori” precum cei ai națiunii americane.
În articolul din volumul din 2007, consacrat relației dintre autoritate și putere în UE, Siedentop evocă blocajul care afectează Europa politică, propunând ca acesta să fie depășit în primul rând prin dezbateri suscitate de către Uniune în fiecare stat-membru. Ar trebui, scrie Siedentop, ca în fiecare an să fie dezbătută o singură problemă. Încercarea făcută cu ajutorul Convenției prezidate de Giscard d’Estaing în 2002-2003 a fost o eroare pentru că ea a pus prea multe întrebări în același timp. Dacă ar exista un calendar al dezbaterii din țările membre, clasele politice și societățile civile din Europa ar putea construi o sensibilitate constituțională utilă unui veritabil proiect politic.
Întrebările pe care europenii ar trebui să le dezbată ar fi următoarele:
„Parlamentele naționale trebuie sau nu să joace un rol mai mare în interiorul Uniunii și, dacă da, cum anume?
Deliberările membrilor Consiliului de miniștri pot deveni mai eficiente și simultan mai transparente?
Comisia europeană trebuie să păstreze monopolul inițiativei legislative?
Ce atribute ale statelor ar trebui ea să capete?
Ce drepturi sunt fundamentale și merită să fie protejate în toate statele membre?
Cum anume poate deveni principiul subsidiarității mai substanțial decât în prezent?
Putem oare conta pe faptul că respectarea drepturilor și echilibrul puterilor în sânul Uniunii sunt garantate de Curtea europeană de justiție?
Adoptarea bicameralismului – prin crearea unui Senat european alcătuit din figuri de marcă ale corpurilor legislative naționale, care ar asuma astfel un dublu mandat – ar putea oare consolida democrația în Europa?”
Mi-ar plăcea ca măcar una dintre aceste chestiuni să fie discutată în campania pentru alegerile din 7 iunie….

Fundația Robert Schuman a publicat zilele trecute, la Editions Lignes de Reperès, sub coordonarea eminentului politolog Dominique Reynié, cea de-a zecea ediție a lucrării L’opinion européenne, care interpretează datele din ultimul Eurobarometru și nu numai.
Extrag zece elemente comentate de colaboratorii Fundației Schuman:
1. Un român trebuie să muncească 69 de minute pentru a-și putea cumpăra un Big Mac, față de 15 minute un irlandez, 16 un neamț, un britanic sau un austriac, 43 un leton și 55 un slovac.
2. În general, europenii sunt mai critici în privința situației din propria lor țară decât față de situația de la scară europeană: astfel, 32% cred că lucrurile merg bine în propria lor țară și 42% în Europa, în vreme ce pentru 45% dintre europeni lucrurile merg prost la ei acasă și doar 25% consideră că ele merg prost în Europa în general.
3. Încrederea în instituția parlamentară indică și ea o situație interesantă: 34% au încredere în Parlamentul național (față de 58% care n-au încredere), în timp ce Parlamentul European se bucură de încrederea a 52% dintre europeni (27% neavând încredere).
4. Imaginea Uniunii e mai degrabă pozitivă (48%) decât negativă (15%), 35% considerând-o nici bună, nici rea.
5. În ciuda crizei și a discursurilor stângiste din ultimele luni, 61% dintre europeni consideră că prosperitatea e asigurată dacă există concurență.
6. La întrebarea care sunt cele mai importante trei valori, europenii răspund: pacea (45%), drepturile omului (42%), respectul vieții umane (41%), democrația (27%), statul de drept (21%), libertățiel individuale (21%), egalitatea (19%), toleranța (16%), solidaritatea (13%), împlinirea personală (11%), respectul pentru alte culturi (9%) și religia (7%).
7. La întrebarea în ce constă fericirea?, 73% o asociază cu sănătatea, 44% cu iubirea, 37% cu munca, 35% cu pacea, 32% cu banii, 27% cu prietenia. 7% cu tradiția și 2% cu națiunea.
8. În termeni de inovație, cei mai bine stau suedezii (0,73), finlandezii (0,64) și danezii (0,61), iar cel mai prost letonii (0.19) și românii (0,18), valorile din paranteze reprezentând un indice calculat de Comisie în februarie 2008.
9. Cel mai mare număr de spectatori a atras în 2008 filmul Mr Bean’s Holliday (peste 15 milioane de intrări), urmat de La Môme (7,2 milioane) și Taxi 4 (cu 4,8 milioane).
10. Capitala europeană cea mai sigură este La Valetta (unde numărul crimelor e practic zero), iar cea mai puțin sigură Tallin (cu 9,75 crime la 100 de mii de locuitori)
Volumul conține de asemenea date referitoare la alegerile desfășurate în cursul anului trecut. Pe baza rezultatelor de la alegerile din țările europene din perioada 1996-2008, Reynié constată un mic avans pentru dreapta – 45,2 față de 41% voturi pentru stânga –, cifrele excluzând forțele politice extremiste.

Cum nu voi fi în țară miercuri după-amiază, voi rata lansarea volumului O filozofie a intervalului, pregătit la Humanitas de către Mihail Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban în onoarea lui Andrei Pleșu. Regret absența cu atât mai mult cu cât am dat și un text celor doi harnici editori. Aș vrea să completez însă contribuția mea la volum cu o scurtă evocare a anului petrecut la New Europe College.
Fondat de Andrei Pleșu, colegiul a reprezentat o oază de libertate intelectuală și de decență instituțională de care am avut parte la București, după întoarcerea de la studii din Franța. Situat inițial într-un mic apartament din Piața Amzei, vizavi de biblioteca Sadoveanu, NEC m-a primit ca bursier în 1996-1997. Era perioada în care îmi scriam teza de doctorat, pe care aveam să o susțin la EHESS în ianuarie 1998. NEC a fost, de aceea, un sprijin foarte prețios.
La reuniunile săptămânale, mă întâlneam cu Ștefan Borbelyi, Ioan Ică jr., Mihai Rădulescu, Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu, Cătălin Partenie, Valentina Sandu-Dediu, Cristina Codarcea și Felicia Dumas. Dacă nu mă înșeală memoria, i-am menționat chiar în ordinea în care erau așezați în jurul mesei, în sala de seminar, care se transforma și în sală de conferințe. Eu stăteam întotdeauna între Ică și Rădulescu. De-a lungul anului, au participat la reuniuni, ca seniori, Neagu Djuvara și Andrei Scrima. Rectorul colegiului era nelipsit.
Afabil, Pleșu juca rolul unui moderator care nu-și cruța totuși interlocutorii. În fiecare săptămână, unul dintre cei zece bursieri prezenta o parte din reflecția consacrată proiectului acceptat de NEC: Borbelyi ne-a vorbit despre psiho-istorie, Ică despre destinul spiritual al Europei, Rădulescu despre genealogiile familiilor interbelice, Cărtărescu și Manolescu despre literatură și postmodernism, Partenie despre platonism și neoplatonism, Valentina Dediu despre retorici muzicale, Codarcea despre domnii valahi, iar Felicia Dumas despre ritualul din Biserica ortodoxă.
Eu alesesem teoria regimurilor. Provocarea era serioasă. Trebuia să vorbesc nu unor studenți, ci unor minți deja formate. Iar tema nu îl interesa în mod special pe vreunul dintre colegi. Efortul a meritat. Replicile pe care mi le-au dat au fost tot atâtea ocazii de a reveni asupra propriului meu discurs, asupra orizontului în care plasam reflecția de filosofie politică. Îmi amintesc cu plăcere de decizia luată la un moment dat de a opri șirul prezentărilor individuale, pentru a trata chestiunea transdisciplinarității. Nu am mai cunoscut un asemenea entuziasm intelectual.
Pe vremea aceea, discuțiile se înregistrau și tare mi-ar plăcea să ascult ce și cum vorbeam noi în toamna lui 1996 și în primele luni din anul următor. Memoria acelor luni e încă proaspătă. Îmi amintesc și mici detalii: fumatul pe balcon cu Ică și cu mult-regretata Irina Nicolau (care trecea destul de des pe la Colegiu) sau înghesuiala din sală de la întâlnirile cu Adam Michnik sau cu Wolf Lepennies.
Politic vorbind, anul era foarte special. Alegerile din noiembrie aduseseră la putere Convenția democratică, de care eram foarte legat. Țin minte bine o întâlnire cu Andrei Pleșu, între cele două tururi de scrutin. Am convenit că situația e oarecum bizară: Roman și Constantinescu nu se întâlniseră înainte de turul întâi și amândoi aveau acum nevoie de sprijinul celuilalt. Constantinescu ca să câștige prezidențialele, iar Roman ca să intre în guvern. Discuțiile politice din pauză sau de după orele petrecute la Colegiu erau pasionante. Deși nu constituiau o prioritate, ele se purtau într-un registru al decenței și toleranței.
Am învățat în acel an de la NEC foarte multe, întrucât ceilalți bursieri erau cu adevărat niște savanți. Mulțumită lui Andrei Pleșu, am învățat și un stil al dialogului cultural cu care mă hrănesc și acum, într-o lume – cea a politicii românești – care e mult diferită, dar la fel de nerânduită ca și atunci.
Îi sunt, de aceea, recunoscător lui Andrei Pleșu, care nu e doar rectorul unui colegiu de excepție, ci un spritus rector al vieții noastre publice.

În Evenimentul zilei de azi, Alin Teodorescu anunţă o participare de 20-25% la scrutinul din 7 iunie, adăugând că “aceste alegeri nu au o miză pentru public, ci doar pentru partide“.
Profeţia şi comentariul dlui Teodorescu mă împing să fac, la rândul meu, câteva observaţii.
Aş reaminti, mai întâi, că la scrutinul din noiembrie 2007, primele alegeri europene pentru cetăţenii români, s-a înregistrat cea mai scăzută participare din istoria noastră electorală, şi anume 29,47%.
Dar aceasta este, pe de altă parte, o tendinţă generală. În cele 10 ţări care au intrat în UE în 2004, rata medie de participare la primul lor scrutin european a fost de 26,88%, în vreme ce în ţările din Europa celor 15 aceasta a fost de 49,26%. Participarea cea mai mică s-a înregistrat în Slovacia – 16,97%, iar cea mai mare – într-una din ţările cu vot obligatoriu, şi anume în Belgia – 90.81%.
Preiau aceste date din volumul Parlement puissant, électeurs absents, editat de Pascal Delwit şi Philippe Poirier la Editions de l’Université Libre de Bruxelles în 2005. Cei doi editori menţionau patru caracteristici ale alegerilor europene recente:
a. interesul pentru aceste alegeri e mai mic decât pentru cele naţionale sau locale, atât în rândul partidelor, cât şi în rândul ONG-urilor sau al presei, drept pentru care ele au şi fost denumite, de către Karlheinz Reif şi Herman Schmitt, alegeri de rang doi;
b. absenteismul masiv de la alegerile din 1999 şi 2004 este invers proporţional cu sporirea prerogativelor Parlamentului (de aici şi titlul volumului colectiv…);
c. alegerile europene sunt ocazii în care sunt sancţionate guvernele naţionale, cu excepţia celor recent instalate;
d. e vorba, în sfârşit, de un vot mai puţin strategic decât cel de la alegerile legislative naţionale, ceea ce a favorizat în 2004 liste inedite precum UKIP în Marea Britanie sau Europa Transparant în Olanda.
Rămâne de văzut câte dintre aceste tendinţe vor fi ilustrate şi în 2009 la scara celor 27 de ţări.
a’. În cazul României, interesul mai scăzut pentru alegeri europene este vădit. Se discută deja mult mai mult despre scrutinul prezidenţial de la finele anului decât despre alegerile din 7 iunie.
b’. Absenteismul va fi probabil foarte mare, între altele şi pentru că electoratul este obosit. Din aprilie 2007 încoace, scrutinul din iunie 2009 este a cincea consultare electorală. Un asemenea ritm e o noutate în peisajul nostru politic. Se adaugă, ca factor perturbator, faptul că 7 iunie pică în mijlocul unei mici vacanţe, a doua zi fiind liberă.
c’. Sancţionarea guvernului va fi probabil mai puţin vizibilă, de vreme ce coaliţia PSD-PDL are adversari care sunt divizaţi şi care au o susţinere mult mai slabă decât actorii coaliţiei: cca 15% pentru PNL şi circa 7% UDMR.
d’. Votul pentru liste inedite e limitat de faptul că în competiţie se află, în afara celor 4 partide din Parlament, doar două foste formaţiuni parlamentare (PNŢCD şi PRM) şi un partid obscur (Forţa civică). Dintre cei doi independenţi – Elena Băsescu şi Pavel Abraham – doar prima are şanse, iar dacă va fi aleasă, ea va reveni în PDL. Nu ar fi loc pentru prea multe surprize…

Cadouri de Paște se făceau și în comunism.
Își amintește de acest lucru Adriana Babeți: „Cum tot mai multe vecine plecau în Germania cu familiile lor, visul meu de domnișoară era să primesc cadou de Paște și de Crăciun, când unele se mai întorceau în vizită la rude, săpun Fa verde și cât mai multe pungi de plastic colorate”.
Mărturisirea e inclusă în volumul Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism, editat de Radu Pavel Gheo și Dan Lungu și apărut la Polirom în 2008.

„Criza financiară şi economică în care se află lumea de azi este în mare parte rezultatul lăcomiei, al câştigului nedrept, al speculei financiare, al evaziunii fiscale la nivel mondial. Când goana după profitul material obţinut cu orice preţ, fără măsură şi fără morală, devine o tiranie a sufletului, atunci capitalismul devine „sălbatic” şi se manifestă ca o patimă a lăcomiei, „ştiinţific” organizată.
Consecinţele negative ale acestei crize pentru populaţia săracă sunt greu de descris, deoarece sărăcia impusă altora creează multă suferinţă şi nesiguranţă, dezorientare şi disperare. În această situaţie de politică economică fără etică, când totul devine nesigur şi imprevizibil, schimbător şi înşelător, este necesar să sporim rugăciunea, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu Cel statornic şi netrecător, drept şi milostiv, dar şi să sporim vigilenţa şi prudenţa. Deşi criza financiară şi economică este în mare parte o judecată aspră pentru prea multa lăcomie de lucruri materiale adunate pe nedrept şi prea multa risipă de bani, ea poate fi totuşi înţeleasă şi folosită ca un nou început în viaţa persoanelor şi a popoarelor. Astfel, criza ne determină să fim mai economi şi mai cumpătaţi, să nu ne punem nădejdea în valorile materiale, bani şi averi, mai mult decât în valorile spirituale ale credinţei, dreptăţii, corectitudinii şi solidarităţii cu cei în nevoi.
Chiar dacă suntem mai săraci din punct de vedere al bunurilor materiale, să nu sărăcim totuşi din punct de vedere spiritual, ci să ne îmbogăţim în bunătate, prin cuvântul bun de încurajare, sfatul bun, o mână de ajutor dată celor mai săraci decât noi, dar şi prin redescoperirea virtuţilor valoroase ale demnităţii şi creativităţii, ale muncii cinstite şi solidarităţii constante.
Mai păgubitoare decât sărăcia, ca lipsă de cele materiale, este acum, în vreme de criză financiară şi economică, criza de omenie, adică slaba voinţă de a fi onest şi drept, harnic şi generos”.

Astăzi la prânz s-a lansat la Centrul de presă al Casei Radio un volum care merită toate laudele. Este vorba despre cartea lui Vasile Ionescu intitulată Istoria trece, cuvântul rămâne, apărută sub îngrijirea lui Adrian Cioroianu și a Lilianei Mușețeanu, la Editura Casei Radio.
Vasile Ionescu a fost director al radioului public din august în octombrie 1940 și din ianuarie 1941 în iunie 1945, iar prima versiune a cărții a fost scrisă în 1968, așa cum menționează studiul introductiv, la invitația Institutului de studii istorice și social-politice de pe lângă CC al PCR în 1968.
Piesa cea mai importantă a memoriilor lui Vasile Ionescu este relatarea felului în care s-a derulat după-amiaza zilei de 23 august 1944 și mai cu seamă a episodului înregistrării proclamației adresate de către Regele Mihai I românilor.
Iată un fragment, aflat în carte la pagina 118: “Se emiseseră două păreri: una, ca Regele să vorbească direct la microfonul care va fi instalat chiar în biroul în care ne găseam; iar alta, ca mesajul să fie imprimat pe disc și apoi difuzat de la studiouri împreună cu celălalt material care confirma acțiunea.
Mi-am exprimat opinia că este mai bine ca mesajul să fie imprimat, pentru a înlătura riscul ca circuitul telefonic care asigura transmisia prin microfonul instalat la Palat să fie interceptat sau întrerupt de cineva interesat – germanii….
S-au executat trei imprimări (pentru a avea cea mai bună imprimare și totodată o rezervă pentru orice eventualitate): Regele a primit să facă aceasta și a citit mesajul în trei rânduri”.
Fostul suveran a fost prezent la lansarea volumului prin care Societatea de Radio își omagiază trecutul.