Posts from — March 2009

Chiar în momentul în care mă pregăteam să laud articolul său din ultimul număr din „Idei în dialog”, am aflat că Traian Ungureanu a fost îndepărtat de la „Cotidianul”. Redacţia a precizat că a luat această decizie după ce TRU a confirmat că va candida pentru PDL. „Cotidianul” e liber să ia, de bună seamă, orice decizie. E păcat însă că a luat-o pe aceasta. O spune un cititor asiduu, dar şi un fost colaborator al „Cotidianului”. În ceea ce mă priveşte, am decis eu însumi să întrerup colaborarea cu gazeta mea preferată în 2005, atunci când am mers la Externe. Am avut în minte două motive: în primul rând, e vorba de rezerva diplomatică, adică de reţinerea care e cerută fiecărui diplomat, şi cu atât mai mult unui secretar de stat la Externe, de a se pronunţa public în materii politice. Era vorba, apoi, despre faptul că nu mi se părea (şi nu mi se pare nici acum) firesc ca, atunci cînd eşti demnitar, să ai vreun contract cu vreo entitate privată. Mă grăbesc să spun că nimic din toate acestea nu este valabil pentru TRU. Nefiind ales, el nu e în nici un fel constrâns la rezerve şi nici la o colaborare cu o entitate privată, care nu e de altfel interzisă de lege. TRU este doar un candidat la candidatură. Eu cred că gazeta „Cotidanul” pierde o persoană care nu şi-a ascuns niciodată opţiunile. Dimpotrivă, TRU a spus pe şleau, ca în orice cultură matură, în ce crede şi cum anume am putea avea o viaţă mai bună. Aici e şi diferenţa asumată de amicul meu jurnalist, probabil viitor politician. Lumea publică românească e plină de politicieni care nu au o opţiune, dar au o apartenenţă, ca şi de jurnalişti care nu au o apartenenţă, dar au o opinie partizană neasumată. Despărţirea lui TRU de „Cotidianul” ne ajută să înţelegem că se întâmplă totuşi ceva straniu în lumea noastră. O opinie politică este şi ea o opinie. Ca oricare alta, şi opinia politică trebuie să poată fi exprimată. Din fericire, societatea noastră are suficiente resurse pentru a nu reinventa cenzura. TRU va vorbi în continuare.
Articolul său despre doamna Thatcher din „Idei în dialog” este una dintre cele mai consistente explicaţii date crizei financiare recente. Şi nu am în vedere doar România.

Există peste tot în lume partide cu nume bizare. De pildă, în Marea Britanie, aşa cum arăta Jeremy Paxman într-o carte tipărită şi în română, în anii 2000, au depus candidaturi formaţiuni numite
Păstaia Noului Mileniu,
Partidul Trăsniţii Rock’n roll,
Partidul Anti-avort, Eutanasie, Experimente pe Embrioni,
Partidul Oamenilor din Mlaştină ce te Scapă de Politicienii Inutili,
Partidul Rochia Fantezistă,
Alianţa Ursuleţul de Pluş sau
Partidul Bărbaţilor Caucazieni de Talie Mijlocie şi Bruneţi.
În Franţa, farsele sunt prezente în denumirea partidelor încă de la 1848: aşa cum indică subtitlul unei lucrări recente, a lui Bruno Fuligni, introducerea votului universal a făcut posibile candidaturile “bizare, utopiste, himerice, mistice, marginale, farsoare şi extravagante”. Între ele, în ultimele decenii, pot fi reţinute:
Mişcarea Ondulatorie Unificată,
Partidul Libertăţii şi Dragostei,
Colectivul pentru Supravieţuirea Visurilor,
Partidul Plăcerii sau
Mişcarea Utopiei Concrete.
Fenomenul se regăseşte şi în Statele Unite, unde la sfârşitul deceniului trecut puteau fi întâlnite formaţiuni politice care îşi spuneau
Partidul Băutorilor de Bere,
Partidul Anti-ipocrizie,
Federaţia Anarho-punkistă,
Partidul Bunului Simţ,
Partidul Drepturilor Creatorului,
Partidul Loisirului,
Partidul Iubirii şi Furiei,
Partidul Politic Oficial al Poneiului Liber şi al Îngheţatei,
Partidul Reformei Stupide.
La noi, a ieşit în evidenţă o organizaţie cu un nume foarte lung, care părea să sprijine o cauză demnă – Partidul Eroilor Căzuţi pentru Libertatea Eroilor Rămaşi în Viaţă Afectaţi de Gloanţele Barbare. Unul dintre puţinele partide constituite în mediul rural – mai precis în Caraş Severin – această formaţiune a adunat doar 913 voturi la alegerile pentru Senat din 1990.
Aveţi nişte nume de propus?

Dl. Răzvan Vintilescu, de la „Cotidianul”, a scris pe blogul domniei sale că PDL caută „locomotive” intelectuale, drept pentru care şi-a îndreptat atenţia spre persoane precum Monica Macovei, TRU sau, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, eu însumi. Dar, adaugă simpaticul jurnalist, aceste transplanturi nu sunt cu adevărat reuşite, întrucât „noii cooptaţi nu vor avea funcţii de decizie”. La final, autorul pune o întrebare: „ce anume v-ar determina să intraţi în politică?”. Două lucruri aş vrea să spun pe marginea acestor observaţii şi întrebări foarte interesante. La noi, ca şi aiurea, intrarea în politică presupune afilierea la un partid. E o concluzie cu un temei pur statistic. Într-adevăr, în istoria noastră postcomunistă, de pildă. doar două persoane au reuşit să intre în legislativ având un statut de independent: e vorba despre Antonie Iorgovan (în Parlamentul naţional, la debutul tranziţiei) şi de Laszlo Tokes, în cel european, în noiembrie 2007. Şi unul, şi celălalt au beneficiat de un capital social de care puţini dispun. În orice caz, eu nu am, de pildă, notorietatea lui Tokes sau a lui Iorgovan. Dar nu e singura diferenţă. Sigur că e posibil să-ţi foloseşti pe termen scurt notorietatea, bunul renume etc. fără a te afilia la un partid. E greu de crezut însă că o asemenea soluţie e repetabilă. În orice caz, în ceea ce mă priveşte, m-am decis să intru în acest câmp pe termen lung. Am calculat paşii unui parcurs pe care îl doresc, evident, nu doar lung, ci şi ascendent. A doua chestiune e la fel de însemnată. Dl Vintilescu sugerează o oarecare dezamăgire produsă de constatarea că intrarea unor intelectuali în partid nu le asigură poziţii de autoritate. Când spune asta, domnia sa uită că un partid nu e o vitrină, un panou cu fruntaşi. Sigur, el este aşa ceva doar atunci când e mai degrabă un club, atunci când include în rândurile sale o mână de oameni care nu vor puterea, ci doar să socializeze. Au existat şi la noi asemenea tentative de a construi politica şi au eşuat. Cariera politică presupune răbdare.
PS Azi de la 16h la 17h voi fi prezent la postul de radio Realitatea FM.

Amicul X e în troleibuzul care vine dinspre bulevardul Dacia spre centrul oraşului. Explică, gesticulează, face planuri, iar amicii Y şi Z, care îl însoţesc, îi sorb cuvintele: „ministrul a greşit, trebuia să facă aşa cum i-am zis…”. „Da, da, toată lumea a spus la fel, numai că el e vai de capul lui.. N-ai cu cine, domnule!”. Când troleibuzul ajunge în piaţa Romană, frânează brusc. Amicii X, Y şi Z cad peste ceilalţi călători. O bătrână îşi pierde sacoşele în aglomeraţie, un elev se trezeşte şi se uită pe geam, două studente chicotesc, iar un bătrânel înjură şoferul şi apoi guvernul. Amicul X se scutură de praf şi exclamă: „auzi, voi vă daţi seama că nu mai suntem la putere? Păi de când n-am mai mers noi cu troleibuzul?”. Întâmplarea e strict autentică. Prietenul meu mi-a mărturisit că nu a realizat despărţirea de putere nici în seara alegerilor, nici când s-a negociat guvernul, nici când noii miniştri au depus jurământul, nici măcar atunci când a fost „eliberat din funcţie” printr-un decret publicat în Monitorul Oficial. Nu, el a interiorizat părăsirea puterii atunci când a realizat că nu mai este instalat comod pe bancheta din spate a maşinii de serviciu, ci e într-un troleibuz. Unde trebuie să se ţină, dacă nu vrea să cadă… De fapt, ce avantaje îţi aduce puterea?

E nevoie oare ca un om politic să fie necruţător? Şi dacă da, asta trebuie să fie o regulă care să nu cunoască excepţie? Poate el ierta vreodată greşeala unui… adversar? Sau e totdeauna un dezavantaj să aibă milă de semenul lui? A ierta e o eroare, ca să zic aşa, impardonabilă? Sau are spaţiul public suficiente resurse pentru ca un politician să fie îngăduitor chiar şi cu cei cu care se află în competiţie? Dacă nu eşti necruţător, eşti un prost politician? Îmi pun toate aceste întrebări urmărind execuţiile publice (simbolice) la care sunt supuşi unii sau alţii. Ce este fascinant e faptul că defectele adversarilor sunt prezentate mereu ca monstruoase. Din această perspectivă, ceea ce vezi în ograda cealaltă e o oroare colosală. Nimeni nu pare să mai greşească într-un registru minor. În tabăra cealaltă, totul are aerul unei catastrofe. Politica nu poate cuprinde pozne, ci doar cataclisme, pentru că, nu-i aşa?, ea e pentru oameni mari. Şi mai interesant e faptul că aceste cutremure, crime şi delicte majore sunt descoperite uneori doar după divorţuri politice surprinzătoare, care urmează altfel spus unor căsătorii ce păreau aşezate. Cutare fost amic frecventabil ieri a devenit brusc o fiară. Regăsirile sunt cu atît mai tandre… Adversarul văzut până deunăzi ca o întrupare a răului e acum, în noile condiţiuni, pâinea lui Dumnezeu. De azi, nu mai iertăm nimic altora, adică amicilor de ieri. Citiţi, vă rog, aceste rânduri nu ca pe o evocare a lumii colorate şi triste a lui Caragiale, ci ca pe o invitaţie la moderaţie şi dreaptă judecată. A fi tolerant presupune să-ţi înmoi, din când în când, glasul.
PS Îi urez, din acest colţ de blog, la mulţi ani fostului preşedinte Ion Iliescu!

Adrian Năstase a anunţat ieri că va candida la prezidenţiale. Nu e o surpriză. Intenţia a mai fost anunţată de câteva ori. De altfel, nu ar fi prima dată când un politician revine în luptă după ce a pierdut deja o cursă electorală. Au mai făcut-o, de pildă, şi Radu Câmpeanu, Gh. Funar ori Gyorgy Frunda care s-au prezentat de câte două ori la prezidenţiale, obţinând rezultate mai proaste la a doua tentativă decât la prima. Cineva care, ca şi Adrian Năstase, a fost premier, s-a prezentat chiar de 3 ori în cursa pentru funcţia supremă: este vorba de Petre Roman, care a ajuns de la 2,36 milioane de voturi în 1996 la 334 de mii în 2000 şi la 140 de mii în 2004. Năstase nu ar fi, de altfel, nici cel dintâi candidat care se re-prezintă după ce s-a calificat la prima sa participare în turul al doilea. Înaintea lui s-a petrecut acest lucru cu Emil Constantinescu, care deşi a obţinut în 1996 în primul tur mai puţine voturi decât luase în 1992, a câştigat totuşi în al doilea tur scrutinul, devenind, cum se ştie, preşedinte. Spre deosebire de Constantinescu, care a dominat CDR în ambele ocazii, Năstase a pierdut însă şefia propriului său partid după ce a fost înfrânt la prezidenţiale. Un alt candidat cu care ar putea la o adică să fie comparat Năstase este C. Vadim Tudor, cel care a beneficiat de divizarea dreptei în 2000 şi s-a calificat în al doilea tur, perfomanţă care nu i-a mai reuşit 4 ani mai târziu, când a şi coborât de la 3,1 la 1,3 milioane de votanţi. Vorbesc despre turul al doilea pentru că acesta e, aşa cum am explicat într-o notă mai veche (3 februarie), inevitabil, iar candidaţii ambiţioşi nu cred atât în înfrângerea actualului preşedinte cât în şansa lor de a-i bate pe toţi ceilalţi pentru a intra în finala cu Traian Băsescu. Iar dacă la PSD se înfruntă (deocamdată) Geoană şi Năstase, la PNL unii membri precum Haşotti sau Iorgulescu sugerează că s-ar pregăti un independent, în timp ce Crin Antonescu intră probabil în cursă dacă reuşeşte să se impună mai întâi în faţa propriilor colegi adunaţi în congres.

Alegerile europene nu se desfăşoară în aceeaşi zi. Anul acesta, cei 375 de milioane de cetăţeni cu drept de vot din cele 27 de ţări ale Uniunii, vor fi chemaţi la urne între 4 şi 7 iunie. În majoritatea ţărilor, s-a fixat deja data. Doar noi, bulgarii, ungurii şi polonezii mai avem de stabilit când se va vota. În 14 ţări-membre, ziua scrutinului va fi 7 iunie, care pică într-o duminică. Două state – Olanda şi Regatul Unit al Marii Britanii – vor vota pe 4 iunie. Irlandezii au ales data de 5, iar în Cipru, Letonia, Malta şi Slovacia alegătorii sunt invitaţi la urne sâmbătă pe 6. În fine, două ţări au ales să organizeze votul pe parcursul a două zile: cehii pe 5 şi 6 iunie, iar italienii pe 6 şi pe 7. Ideea de a vota în două zile merită luată în seamă şi la noi. Să nu uităm că scrutinul din noiembrie 2007, primul test electoral european al cetăţenilor români, a marcat cea mai scăzută rată de participare din istoria noastră electorală de peste 150 de ani. Dacă alegerile s-ar fixa doar pentru ziua de duminică, ar mai fi un impediment. De anul acesta, a doua zi de Rusalii, care pică în 2009 pe 8 iunie, este zi liberă. În aceste condiţii, este de aşteptat ca multă lume să plece din oraşe spre locuri de vilegiatură într-un week-end lung. Şi participarea la votul din noiembrie trecut a fost afectată de faptul că a doua zi era zi liberă. Chiar dacă nu va mai fi o limitare ca la votul în colegiu, oricum aerul de vacanţă care va pluti peste ţară poate demobiliza serios. Aşa că poate n-ar fi rău să fie fixat votul pe 5 şi pe 6 iunie, ca la prietenii cehi: cine pleacă în vacanţă poate vota pe 5, cine rămâne acasă poate merge liniştit şi pe 6. Dacă s-ar pune problema costurilor şi s-ar decide că este prea scump să avem două zile (precum la referendumul din 2003!), atunci eu aş alege ziua de joi 4 sau pe cea de vineri 5. Asta ar impune şi o reglementare suplimentară, existentă în multe locuri unde se votează îndeobşte în timpul săptămânii: este vorba despre obligarea angajatorilor de a oferi 3-4 ore libere fiecărui angajat, pentru a putea merge la secţia de vot. Dacă vrem un Parlament european puternic, nu putem să nu încurajăm participarea. Iar timpul alocat votării este esenţial.

Ieri, prin gardul unei curţi din str. General Berthelot îşi iţise capul o capră. Reamintesc faptul că strada respectivă nu se află la marginea semi-rurală a Bucureştiului, ci în centru, între calea Victoriei şi calea Buzeşti.