Posts from — March 2009

Unii comentatori de pe bloguri, ca şi mai mulţi prieteni mi-au atras atenţia asupra unei emisiuni de la Antena 3 care a avut loc luni seara şi în care s-au făcut numeroase referiri la mine. Mi s-a sugerat să răspund. Nu am cum, pentru că nu am văzut emisiunea, nefiind în ţară. Oricum, nu mă prea uit eu la TV! Îl ştiu însă pe Valentin Stan de mulţi ani şi am văzut şi ce face la televiziune. E unul dintre puţinii comentatori care se informează în detaliu şi acesta e un lucru foarte important. Personal, cred însă că o persoană care predă la Universitate trebuie să se exprime în public cu mai multă îngrijire. Cunosc mulţi dintre realizatorii postului, întrucât am răspuns invitaţiilor făcute de-a lungul vremii de dna Firea, dar mai ales de dl Gâdea. Eram un comentator în care aveau încredere. De la o vreme, nu mă mai sună nici măcar ca să mă întrebe dacă am ceva de precizat când sunt atacat de unul sau de altul. Pesemne că mai prezint interes pentru ei doar ca ţintă, nu ca un partener de dialog. Asta e. Ce pot să fac? De fapt, sunt puţini cei care cred că dacă intri în politică poţi rămâne, intelectual vorbind, aşa cum ai fost şi până atunci. Încrederea în judecata cuiva pare să fie anulată complet dacă respectivul asumă idei ca membru al unui partid. Eu văd în acest tip de apreciere o ilustrare a neîncrederii în politică. Cred că prin decenţă şi perseverenţă această neîncredere poate fi depăşită. Nu ţipând mai tare faci un bine semenilor tăi, ci argumentând şi respectând opinia celuilalt. Mă înşel oare?

Schtroumpfii au împlinit 50 de ani! Cum blogul meu e politic, reproduc aici un desen cu tentă electorală (auto-ironică, desigur).

Dl Pătrăşconiu a publicat pe blogul său un articol despre provocarea pe care i-am adresat-o dlui Crin Antonescu la o discuţie despre liberalism. Îi mulţumesc pentru atenţia cu care urmăreşte ceea ce public aici. Unii cititori s-au arătat sceptici în privinţa unui asemenea dialog zicând că postura dlui Antonescu de şef de partid l-ar obliga la tăcere, eu nefiind de rangul domniei sale. Ca să fie mai convingători, unii cititori se întrebau dacă eu aş accepta un dialog cu nişte anonimi. Da, răspund eu, sunt dispus să discut, aşa cum am făcut-o de nenumărate ori în ultimii ani, cu oricine despre liberalism. Tot ceea ce îmi doresc este să avem schimburi de idei moderate şi decente. Sper, pe de altă parte, ca dl Antonescu să ia şi dânsul în seamă invitaţia. Un şef de partid nu e un intuşabil. Dimpotrivă, aş zice. De-abia atunci când ajunge în vârf devine mai presantă nevoia lui de dialog cu cetăţenii. Am avut, de altfel, în trecut cu domnia sa discuţii consistente şi interesante. Aşa că, pentru a-i linişti pe cei îngrijoraţi de calitatea unui asemenea dialog, trebuie să spun că nu e vorba de vreun orgoliu de profesor. Nu vreau să “îi dau lecţii”. (De altfel, cei care mă cunosc ca profesor ştiu că oricum nu asum o pedagogie a umilirii elevilor.) În ceea ce îl priveşte pe dl Antonescu, mi se pare firesc să fim faţă în faţă. Ţine chiar de cultura liberală să discuţi cu cei cu care nu eşti de acord. Sunt convins că ne vom intersecta. O temă foarte interesantă ar fi chiar aceasta: de ce alegerea sa la şefia PNL a fost primită cu mult mai multă simpatie de lideri pesedişti de vază decât de intelectuali care şi-au afirmat de ani buni credinţele liberale? Eu am un răspuns la întrebarea aceasta şi m-aş bucura să îl confrunt public cu cel pe care îl dă dl Antonescu. Răspunsul meu este acela că Iliescu and co. vor să blocheze orice apropiere a partidelor de dreapta menţinând ficţiunea unei apropieri a PSD de liberali. Am mai spus-o: marele câştigător politic al ultimilor 3 ani este PSD. Amicii lui Geoană au suscitat şi exploatat divizarea dreptei, susţinând un guvern minoritar PNL, apoi intrând la guvern cu PDL. Acum, deşi guvernează cu PDL, vor să flateze PNL. De la alegerile din noiembrie 2007 încoace, adică din clipa în care partidele de dreapta au avut împreună peste 50%, am pledat public pentru unitatea dreptei. Aceasta nu s-a realizat. Unul dintre cei care au refuzat această solidarizare a dreptei, inclusiv la nivel guvernamental, a fost chiar dl Crin Antonescu. Când auzea de intrarea la guvern, dl Crin Antonescu spunea că dl Tăriceanu, învinsul său de acum câteva zile, e singurul bun de premier. CIne a profitat de pe urma acestei strategii a PNL? Eu cred că pesediştii. Nu ştiu ce crede dl Antonescu despre lucrurile acestea şi cât de mult vrea dânsul să cedeze în faţa pesediştilor. Până aflăm, vă invit la dialog. De altfel, blogul acesta e mai degrabă o asemenea invitaţie decât o „dare de seamă” despre acţiunile mele.

Înainte de a pleca din Vietnam, în oraşul Da Nang, aflat în centrul ţării, am avut ocazia să văd ceva excepţional. E vorba despre muzeul consacrat sculpturii Cham. Organizat de Ecole Française d’Extreme Orient la începutul secolului al XX-lea, muzeul conţine 300 de piese care acoperă aproape un mileniu, din două situri importante – My Son şi Dong Duong –, cele mai multe fiind obiecte de cult din budismul de tip Mahayana. Piesa cea mai interesantă este, în opinia mea, o statuetă din secolul al VII-lea, care îl reprezintă pe Ganesa, zeul cu cap de elefant.

Liberalismul începe acolo unde se termină demagogia. Restul e calcul. Nu poţi reuşi dacă pornesti la drum cu minciuni care sunt destinate să flateze pasiunile maselor inculte. Definiţia aristotelică a demagogiei rămâne, cred eu, valabilă.

La adresa http://www.pnl.ro/Public/art/3761/Principiile-liberalismului.html poate fi găsit un text intitulat „Principiile liberalismului”. Locul care îl găzduieşte este situl oficial al PNL. Sunt unul dintre cei doi autori ai acestui text, redactat în anul 2000. Nu îl voi dezvălui pe celălalt autor, întrucât nu i-am cerut acordul. În orice caz, este vorba despre unul dintre cei mai însemnaţi intelectuali publici ai acestei ţări. Îmi amintesc că am redactat textul la invitaţia lui Valeriu Stoica, după ce ne-am întâlnit la Bucureşti cu profesorul Pierre Manent, cel care mi-a condus doctoratul despre istoria liberalismului la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales. Manent venise în România ca invitat al New Europe College şi i-am prezentat atunci vocile cele mai articulate ale liberalismului românesc. Deşi nici eu şi nici prietenul meu nu am fost vreodată membri ai PNL, acest partid a considerat, vreme de aproape un deceniu, textul scris de către noi drept o referinţă pentru identitatea sa. Le sunt recunoscător celor care l-au tratat în acest fel şi m-aş bucura să ştiu că în PNL au intrat persoane influenţate de principii precum cele expuse în respectivul text. Din punctul meu de vedere, gesturile şi acţiunile peneliştilor de la vârf s-au îndepărtat în ultimii ani în mod radical de principiile expuse în 2000. Nu o spun pentru a jigni pe cineva. Dimpotrivă, o spun cu regret. Pe de altă parte, sunt îndreptăţit să judec, la fel ca oricare alt cetăţean, dacă un partid este fidel unei serii de principii. Cu atât mai mult atunci când eu însumi am formulat respectivele principii! Şi ca să nu zică vreun cârcotaş ceva, îl invit chiar pe dl Antonescu la o discuţie pe marginea identităţii liberale. Aştept să mă sune ca să stabilim locul şi ora. Are numărul meu de mobil.

Crin Antonescu a repurtat o victorie în PNL împotriva fostului premier. Nu am înţeles care este noutatea pe care o propune în politica liberală. Dar poate că e de vină distanţa apreciabilă la care mă aflu de Bucureşti. La Congresul recent, Crin Antonescu a spus un singur lucru memorabil: „dacă eu, un om simplu, normal…. fără conspiraţii, fără aranjamente… am putut ajunge preşedinte al celui mai mare partid din România, atunci fiecare român are o şansă”. Dincolo de faptul că fraza e un auto-elogiu, ea conţine trei inexactităţi şi o promisiune inutilă. Prima inexactitate este cea potrivit căreia noul şef al PNL ar fi un om simplu. El este, de fapt, de mai bine de două decenii fie deputat, fie un asistat al propriului partid şi al finanţatorilor săi. Nimeni nu îşi aduce aminte vreo lege sau vreo cauză apărată de dl Antoenscu, Dacă ne uităm mai bine, ce-i drept, dl. Antonescu este deputat mai degrabă cu numele, având multe absenţe la activ şi fiind cunoscut mult mai bine sub forma sa mediatică decât sub cea propriu-zis politico-parlamentară. A doua afirmaţie imprecisă este cea potrivit căreia el ar fi ajuns preşedinte PNL fără aranjamente. Cred că Ludovic Orban şi Radu Stroe sunt nervoşi dacă aud aşa ceva. În fine, consider că este cu totul nejustificată ideea potrivit căreia PNL ar fi cel mai mare partid din România. Dacă nu este cumva vorba de o formă de nostalgie paşoptistă, dl Antonescu urmând cu mulţi ani în urmă cursuri de istorie, atunci avem de-a face cu o eroare grosolană voită. Organizaţia care a ajuns acum pe mâinile dlui Antonescu a avut între 2,5% (în 1992) şi aproape 20% (în 2008), ocupând de două ori locul al treilea în preferinţele electoratului, în rest fiind pe o poziţie încă mai modestă. Măreţia PNL-ului postcomunist e foarte discretă. Promisiunea inutilă din fraza dlui Antonescu este aceea potrivit căreia fiecare român are o şansă. Şansa de a conduce PNL nu interesează prea multă lume. Poate vreun analfabet, întrucît oamenii educaţi au fost deja îndepărtaţi cu brutalitate de o formulă de liberalism comercial de proastă calitate, practicată în ultimul deceniu. Această formă de liberalism impusă de domnul Patriciu – care confundă, de altfel, anarho-capitalismul cu spolierea statului – riscă să fie prelungită de noua sa vedetă, Crin Antonescu. În cel mai bun caz, acesta va ieşi de sub tutela libertarianismului etatist cu o vorbărie care va recupera votanţii dlui Becali, cu care Crin Antonescu se înrudeşte profund, ca improvizator auto-referenţial. Ce să mai spun despre ideea potrivit căreia dacă domnul Antonescu a reuşit să îl înlocuiască pe domnul Tăriceanu în preferinţele domnului Patriciu atunci orice român are o şansă? Cred că asta nu e decât o mică infamie. Chiulul domnului Antonescu a fost întreţinut vreme de două decenii. Acum vine, iată, răsplata: o funcţie de preşedinte al naţional-liberalilor. Dacă asta e şansa pe care el o oferă oricărui compatriot, cred că ne putem lipsi. Cât priveşte participarea la prezidenţiale a noului lider penelist, cred că dl Antonescu are mai degrabă şanse să ajungă regele Spaniei decât preşedintele României! N-ar fi o mare problemă pentru domnia sa, întrucât foarte adesea Crin Antonescu confundă monarhia şi republica, pledând precum sofiştii orice teză îi cade sub simţuri. Anti-parlamentar, absenteist, vorbăreţ şi obsedat de propria figură mediatică, noul lider al PNL nu oferă o alternativă, ci cel mult o amânare a distrugerii unui partid care a crezut că poate trăi hrănindu-se din trecut şi care s-a trezit că e hrănit cu capriciile unui lider.

Cei 13 împăraţi din dinastia Nguyen care au domnit între 1803 şi 1945 au lăsat Vietnamului un oraş înscris astăzi în patrimoniul UNESCO. Se numeşte Hué, este la circa 650 de kilometri de Hanoi, e aşezat pe malul râului Huong (Râul Parfumurilor) şi e separat de mare de circa 20 de kilometri. Ghidul Michelin zice foarte bine: „dacă Saigon înseamnă comerţ, dacă Hanoi reprezintă politica şi armata, Hué încarnează cultura”. Moştenirea culturală a dinastiei, al cărei ultim reprezentant, Bao Dai (1925-1945), a murit la Paris în 1997 înseamnă circa 80 de monumente, temple şi clădiri administrative din circa 300 câte avea ansamblul denumit Cetatea imperială. Locul a fost un punct dceisiv al conflictului cu americanii în 1968. Ansamblul Cetăţii imperiale a fost ridicat de fapt în primele trei decenii din secolul al XIX-lea, cu zeci de mii de lucrători, în timpul lui Gia Long. Cetatea are structura confucianistă clasică, adică trei incinte, ultima fiind oraşul interzis. Predomină cele două culori tradiţionale, adică galben pentru împărat şi verde pentru mandarini. Ghizii vietnamezi, care vorbesc şi engleza şi franceza cu mare dificultate, insistă asupra faptului că oraşul Hué e un oraş de descendenţi imperiali, câtă vreme membrii dinastiei aveau privilegiul unui număr nelimitat de concubine. Semnul distinctiv al acestei legături de sânge regal este o serie de particule agăţate de numele de familie al bărbaţilor (de pildă, Bunh sau Bao), respectiv al femeilor (Cong chua sau Cong ton). Oraşul e pitoresc. Unii dintre locuitorii săi trăiesc în ambarcaţiuni legate la malul râului. Piaţa are toate mirosurile lăsate de Dumnezeu.

Deşi mă aflu în Asia de sud-est, sunt atent şi la alte regiuni ale lumii. În două dintre statele insulare din Oceanul Indian sunt în curs schimbări importante şi interesante. Astfel, în vreme ce la Antananarivo, Andry Nirina Rajoelina a depus sâmbătă jurământul ca preşedinte al Înaltei Autorităţi pentru tranziţie, după ce şi-a asigurat acum câteva zile sprijinul militarilor malgaşi, în insulele Comore, cetăţenii sunt chemaţi astăzi la un referendum care ar putea impune islamul ca religie de stat.

Van Mieu-Quoc Tu Giam este numele unui templu închinat lui Confucius, dar şi al primei şcoli vietnameze de la Hanoi. Fondat în 1070, templul a găzduit în timpul dinastiei Le (1428-1788) 82 de generaţii de elevi, care erau pregătiţi, vreme de trei ani, în sistem mandarinal, pentru a gestiona regiunile din care proveneau. Una dintre cele trei curţi ale templului este marginită de stele care cuprind numele celor 1307 absolvenţi, data şi locul naşterii lor, ca şi numele profesorilor care i-au îndrumat. Fiecare dintre aceste stele este aşezată pe o broască ţestoasă, totul fiind sculptat în piatră. Broasca ţestoasă este unul dintre cele patru animale sacre din cultura confucianistă. Pe una dintre stele stă scris : « Omul talentat şi virtuos e sufletul patriei sale ». Cred că orice cultură birocratică se vrea orientată de un asemenea crez. Muzeul Etnografic din Hanoi este, în schimb, o combinaţie de Musee Branly şi Muzeul Satului de la noi. Creat, de altfel, ca şi muzeul de pe Quay Branly, la iniţiativa lui Jacques Chirac, Muzeul Etnografic cuprinde piese care descriu cultura celor peste 80 de etnii care trăiesc astăzi în Vietnam, ca şi mai multe case tipice pentru locuirea vietnameză actuală. În curte, muzeul găzduieşte un teatru de marionete pe apă, o expresie culturală tipic vietnameză, marionetele fiind mânuite de artişti-scafandri. Muzeul este important şi dintr-o perspectivă pur politică, pentru că participând la montarea lui, autorităţile vietnameze au recunoscut existenţa minorităţilor, multă vreme ignorate, dacă nu de-a dreptul discriminate.