Posts from — February 2009

La Alger, chiar în ziua în care debarca acolo pentru o vizită oficială Raul Castro, a fost anunţată data alegerilor prezidenţiale. Se vor ţine pe 9 aprilie. Actualul preşedinte Bouteflika va putea să candideze, după ce o schimbare a Constituţiei produsă în noiembrie anul trecut a eliminat limitarea numărului de mandate la două, el fiind deja ales în 1999 şi reales în 2004. O altă ţară care îşi fixează calendarul electoral este Guineea: junta militară condusă de căpitanul Moussa Dadis Camara, instalată la putere după moartea lui Lansana Condé, a anunţat că în ultimul semestru al anului vor fi ţinute alegeri, fără a preciza însă ce fel de scrutin. În Madagascar nu se vorbeşte despre alegeri: după demonstraţii şi gesturi radicale de contestare, oficialităţile au recurs la forţă, numărul morţilor din ultimele zile fiind îngrijorător. Algeria, Guineea şi Madagascar reprezintă trei forme-tip de funcţionare a politicii africane recente. Limitarea numărului de mandate nu a reuşit mai nicăieri. Intervenţia militarilor este, în multe ţări africane, un ingredient al evoluţiilor post-dictatoriale, dar aduce mai degrabă incertitudine decât stabilitate. În fine, gestiunea contestării duce rareori la dialog şi mult mai frecvent la uciderea unor civili. Între decembrie 1989 şi noiembrie 1996, nici unul dintre aceste elemente nu a lipsit din România: nici ambiţia unui număr nelimitat de mandate, nici instabilitatea creată de intervenţia militarilor în politică şi nici asasinarea civililor revoltaţi. Mi se pare mie sau unii au uitat aceste lucruri?
PS Am adăugat blogului o secţiune cu fotografii surprinse în câteva locuri prin unde am trecut în ultimii ani, inclusiv câteva minunate ţări africane.

Adrian Năstase a anunţat vineri că va recomanda plenului Camerei să voteze trimiterea dosarelor sale în justiţie. Sâmbătă, preşedintele PSD, Mircea Geoană s-a grăbit să salute „decizia înţeleaptă” a colegului său de partid. Dar e aceasta cu adevărat o decizie? Eu cred că e doar o declaraţie. Una destul de infatuată şi agresivă, aşa cum se poate citi pe blogul fostului premier. Declaraţia lui Năstase poate fi urmată de un vot pozitiv, dar şi de unul negativ al colegilor săi. Într-adevăr, decizia o ia în asemenea cazuri Parlamentul. Până atunci, e un joc al declaraţiilor. Pe care l-aş lega mai degrabă de concurenţa internă din PSD pentru stabilirea candidatului la prezidenţiale decât de o adevărată schimbare de viziune asupra justiţiei. Deocamdată, singura decizie semnificativă a PSD e aceea de a bloca trimiterea dosarelor lui Năstase în instanţă. Pentru social-democraţi, legislativul trebuie să cenzureze justiţia atunci când e vorba despre cotizanţi PSD. Ca să justifice această viziune, pesediştii au inventat de 2-3 ani încoace legenda unui control al Preşedintelui asupra procurorilor şi judecătorilor. E o legendă, întrucât nici un procuror sau judecător n-a invocat vreodată fie şi cea mai mică interferenţă în justiţie a şefului statului. În schimb, de la cazul Bivolaru încoace, avem nenumărate dovezi publice ale dorinţei social-democraţilor români de a-i feri pe amicii lor politici de orice judecată.

La dezbaterea de vineri, 6 februarie, de la Institutul O.Şincai, despre care se găsesc relatări pe siturile agenţiilor, ca şi în câteva gazete, am constatat câteva lucruri interesante:
1. PSD este profund scindat într-o problemă esenţială: dacă M.Geoană a declarat acum cîteva zile că schimbarea Constituţiei e o necesitate, Ion Iliescu a spus vineri că aceasta este o „diversiune”. Pesediştii nu par conştienţi că asemenea fracturi la nivelul partidului le afectează în chip profund identitatea politică şi, prin ricoşeu, diminuează coeziunea guvernamentală. Coaliţia de guvernare nu va putea trăi hrănindu-se doar din diferenţe şi fracturi: ea are nevoie şi de un minim consens. Acesta va fi cu atât mai greu de găsit cu cât ne apropiem de alegeri (europene – în iunie, prezidenţiale – la finele anului).
2. Foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu au pledat pentru păstrarea actualei amenajări a regimului, deşi ei înşişi ar fi putut rezolva mult mai elegant crizele în care i-au aruncat conflictele cu premierii Petre Roman (septembrie 1991), respectiv Radu Vasile (decembrie 1999), dacă ar fi beneficat de libertatea de a dizolva Camerele precum în regimul francez. Neavând această prerogativă, pentru a rezolva totuşi crizele primul a recurs la mineri, în vreme ce al doilea a încurajat demisia membrilor guvernului, pe care a echivalat-o cu demiterea premierului. Aceste episoade din trecutul nostru recent par a fi fost date cu totul uitării. Cred că trebuie învăţat din experienţa post-1989.
3. Există un acord al unor părţi semnificative din PNL (reprezentate astăzi de T.Meleşcanu, N. Nicolai, R. Weber), din UDMR (M. Bela) şi din PSD (I.Iliescu, A.Severin, V.Dorneanu) în două privinţe: (a) regimul parlamentar este cel mai bun; (b) nu este momentul pentru o schimbare. Dacă nu e momentul, atunci rămânem într-un regim semiprezidenţial – în plus, unul incoerent! – adică într-un regim care nu e cel mai bun tocmai în interpretarea PNL-PSD-UDMR. De ce e asumată această confuzie stridentă? Să fie vorba de lipsă de curaj? Să fie teama de confruntare cu o opinie publică în care alegerea directă a preşedintelui e considerată de neocolit?
4. Atacurile (inclusiv la persoană) la adresa membrilor Comisiei Stanomir (în condiţiile în care nici unul nu era prezent), lipsa de informaţie (dna Weber nu părea să ştie, de pildă, că în România votul a fost obligatoriu între cele două războaie), judecata în termeni de persoane, nu de instituţii („nu doresc regim semiprezidenţial pentru că nu avem un de Gaulle”, spunea dna Iorgulescu de la Centrul de Resurse Juridice), referinţele irelevante (precum trimiterile la situaţia din Belarus) sau glumele deplasate („dacă ajung în justiţie, România va ajunge la Mondialele de fotbal din Africa de Sud”, spunea fostul premier Năstase) – toate acestea au dat pe alocuri dezbaterii un aer grotesc.
5. Lamentaţiile lui Adrian Năstase pe tema propriilor dosare au semănat, de altfel, cu o insultă adusă organizatorilor: reuniunea trata chestiunea Constituţiei, nu relaţia unui politician, fie el şi un fost premier, cu justiţia.
6. M-a surprins catastrofismul din discursul lui Cristian Pârvulescu: distinsul activist civic voia să acrediteze ideea că revizuirea Constituţiei în timpul actualei crize este periculoasă întrucât… criza din anii 1929-1933 s-a terminat prin slăbirea democraţiilor europene. Rămân de demonstrat mai multe lucruri: (a) faptul că actuala criză are aceeaşi natură precum cea din urmă cu 80 de ani; (b) faptul că atunci democraţia a fost subminată de economie (cf. lecturii marxiste) şi nu de resursele pur politice ale regimurilor; (c) faptul că istoria se repetă, relaţia economie-politică fiind în orice moment de acelaşi fel.
6. Am avut sentimentul că, de la un punct încolo, sunt singur împotriva tuturor. Politicieni cu experienţă şi ONG-işti, parlamentari, inclusiv europeni, miniştri şi jurişti – cu toţii se adunaseră pentru a spune că acum nu trebuie modificată Constituţia. E tonic să te simţi în minoritate: eram singurul care doream schimbarea, adică o ameliorare a stării prezente. Nu e la fel de tonic să ai sentimentul că eşti privit ca un adversar care trebuie discreditat, nicidecum ca un interlocutor care poate fi ascultat. Iată de ce am încheiat intervenţia mea spunând că avem nevoie de încredere. Inclusiv în capacitatea celorlalţi de a produce argumente demne de a fi luate în seamă. Eu cred, deşi azi ele au fost rare.

Despre votul prin corespondenţă s-a mai discutat la noi, fără să se fi făcut, din păcate, şi un pas în această direcţie. În schimb, mai nimeni n-a vorbit despre votul anticipat, folosit de pildă în Statele Unite şi în Canada. E vorba despre posibilitatea oferită unui alegător care ştie că nu va fi disponibil în ziua votului de a-şi exprima opţiunea cu un anumit timp înainte. E vorba, în general, de 2-3 săptămâni. Dacă votul prin corespondenţă ar putea ajuta mult comunităţile de români care nu au domiciliul în ţară, votul anticipat ar putea fi folosit pe scară largă chiar în ţară. Participarea ar creşte, cred eu, în mod semnificativ dacă s-ar putea vota, tot după model anglo-saxon, într-o zi lucrătoare. În Canada, de pildă, angajatorii sunt obligaţi să acorde 3-4 ore libere în ziua cea mare a votului oricui doreşte să îşi exprime opţiunea. Sigur că respectivul este obligat să probeze exercitarea votului, fiindcă nu este vorba despre încurajarea chiulului, ci despre facilitarea exprimării opţiunilor politice. Date despre aceste chestiuni se găsesc şi pe blogul dlui Mircea Roman, unul dintre cei mai harnici consuli onorifici pe care îi are România (îl găsiţi în lista mea de bloguri). E de la sine înţeles că gestionarea votului anticipat şi a votului prin corespondenţă presupune rigoare, înregistrare precisă, birocraţie raţională. Nu e, totuşi, peste puterile omeneşti… În orice caz, merită! Argumentul cantitativ este suficient de convingător: vorbim de 2-3 milioane de cetăţeni români stabiliţi în afara ţării doar în ultimii ani, dar de votat votează, în primul rând din pricina condiţiilor improprii, numai câteva zeci de mii în toată lumea. În ţară, pe de altă parte, circa 10% din numărul total de cetăţeni cu drept de vot se află, în zilele scrutinului, în afara localităţii de domiciliu. Ce mai poate fi adăugat?
P.S. Îmi face plăcere să semnalez excelentul dosar despre conservatorismul american realizat de Mihai Neamţu pentru numărul din februarie al revistei „Idei în dialog”. De curând, a ieşit şi un volum de studii pe tema „Conservatorismul românesc. Origini, evoluţii, perspective”, sub coordonarea lui Liviu Brătescu şi a lui Mihai Chiper, la editura PIM din Iaşi. În fine, salut (re)intrarea lui Sever Voinescu în lumea blogurilor.

O observaţie despre penelişti, care au anunţat că se reunesc în congres pe 20 şi 21 martie. E o situaţie interesantă. Împotriva lui Tăriceanu nu va avea şanse decât un candidat care fixează ca obiectiv intrarea la guvernare. De ce? Pentru că filialele nu vor să vadă înfruntându-se doi candidaţi care doresc amândoi rămânerea în opoziţie. Dimpotrivă, ele caută, înainte de orice altceva, pe cineva care să apropie PNL de aliatul său natural şi anume de celălalt partid de dreapta. Dintre cei care au dorit acest lucru în decembrie 2008, doar Ludovic Orban a afişat ambiţia de a concura cu Tăriceanu. El şi l-a luat însă ca partener pe unul dintre cei mai vocali adversari ai apropierii de PDL: e vorba despre Crin Antonescu. De ce? Să fie vorba de un calcul prost făcut sau de faptul că pentru penelişti Orban e bun ca opozant, dar nu e văzut (şi) ca lider de partid? Mai e o ipoteză: poate că Orban şi Antonescu sunt un tandem care e destinat să dea liberalilor din teritoriu speranţa guvernării nu cu PDL, ci cu PDL sau cu PSD, în funcţie de felul în care se va tranşa în toamnă cursa pentru Cotroceni. Mulţi liberali îşi dau seama că, deşi a dus PNL la cel mai bun scor postdecembrist al său, Tăriceanu e o piedică în calea oricărei negocieri politice.
În cu totul altă ordine de idei, vă recomand cu căldură lectura suplimentului „Umorul involuntar al unor stenograme ale şedinţelor PCR” din ultimul număr al „Revistei 22”: sunt publicate, sub îngrijirea lui Mihnea Berindei, discuţiile înalţilor demnitari comunişti despre revistele pentru copii şi pionieri, dar şi despre competiţia miss România organizată de PCR. O mostră din discuţia despre concursurile de frumuseţe: „Tov. Ion Iliescu – La aceste concursuri este aleasă într-adevăr fata cea mai frumoasă, cu proporţionalitate corporală, cu anumite măsurători. Tov. Nicolae Ceauşescu – Dacă am urmări numai atât, ca fetele să mănânce mai puţin, că au început să se îngraşe prea mult, tot este justificat. Fetele trebuie să fie mai svelte”. Dizidenţă sau opoziţie?
PS E îngrijorător felul în care PSD tratează guvernarea şi mai cu seamă relaţia dintre legislativ şi puterea judecătorească! Pentru PSD, prima trebuie s-o cenzureze pe cea de-a doua.

„Nu văd argumente de mare nelinişte în legătură cu evoluţia în sine a efectivului populaţiei ţării. Dimpotrivă, cred cu toată tăria că mult mai important pentru politicile guvernamentale este să se preocupe de calitatea „subiecţilor” statului decât de cantitatea acestora. Cine cunoaşte cât de cât realităţile României de astăzi înţelege clar ceea ce vreau să spun”.
Fragmentul face parte dintr-o lucrare scrisă de Traian Rotariu, eminent profesor de sociologie de la Cluj. Cartea este intitulată „Demografie şi sociologia populaţiei. Structuri şi procese demografice” şi a fost tipărită de curând la Polirom, ca al doilea volum dintr-o cercetare mai amplă (al cărei prim volum a ieşit în 2003). Fragmentul se găseşte la p. 214, însoţind o prognoză referitoare la scăderea populaţiei României în următorii ani. Această prognoză anunţă o populaţie de cca. 20 de milioane de locuitori în 2025 şi de cca. 16 milioane în 2050.
Cantitate sau calitate?
PS Primarul din Antananarivo, cel care se auto-proclamase preşedinte al Madagascarului acum trei zile, a fost suspendat din funcţie de ministrul de interne. La ei, există un asemenea ministru…

După publicarea rezultatelor unui sondaj INSOMAR în care Traian Băsescu apărea cu 59% dintre opţiunile exprimate, mulţi comentatori s-au grăbit să afirme că actualul preşedinte ar fi (re)ales din turul întâi. E inexact. Cine crede aşa ceva uită că textul constituţional stipulează drept condiţie pentru a câştiga funcţia supremă în stat, după un singur tur de scrutin, obţinerea nu a 50%+1 din numărul celor prezenţi la vot, ci a 50%+1 din ansamblul alegătorilor înscrişi în listele permanente. Asta înseamnă circa 9,25 milioane de alegători! La ultimele alegeri prezidenţiale, s-au prezentat cu puţin peste 10 milioane de cetăţeni. Dacă acesta ar fi nivelul participării şi la scrutinul de la finele lui 2009, atunci un candidat ar trebui să obţină peste 90% din voturile exprimate ca să se evite organizarea unui al doilea tur. Pe de altă parte, dacă unul dintre competitori ar obţine la urne în turul I procentul pe care-l are acum preşedintele în sondaje, un al doilea tur ar decredibiliza procesul electoral ca atare. Turul 2 este, în aceste condiţii, inevitabil, de vreme ce prevederea despre care discutăm e inclusă în Constituţie. Toate acestea fac cu adevărat impresionantă performanţa din 1990 a lui Ion Iliescu: dintre cei 14,3 milioane de alegători care au votat la alegerile prezidenţiale, nu mai puţin de 12,2 s-au pronunţat în favoarea lui Iliescu. În acea vreme, Adrian Severin nu descoperise conceptul de neocezarism, pe care-l găsiţi într-un „raport de analiză” de un consistent comic involuntar publicat la www.fisd.ro.
PS Filon Morar, unul dintre foştii studenţi ai Facultăţii, ulterior şi profesor în cadrul ei, a ales de câţiva ani o carieră diplomatică. Un succes remarcabil pe acest drum este recenta sa numire în calitatea de adjunct al şefului misiunii Uniunii Europene de monitorizare în Georgia. M-am bucurat pentru el, aşa cum m-am bucurat şi pentru alegerea în fruntea Camerei deputaţilor a Robertei Anastase, care a terminat în 2000 un master la FSP. Nu sunt, de altfel, singurii merituoşi dintre absolvenţii Facultăţii al cărei decan sunt.

Încep cu o recomandare de lectură: romanul „Fiica unui erou al Uniunii sovietice”, al lui Andrei Makine tradus la Humanitas anul trecut. E unul dintre cele mai bune romane ale acestui scriitor francez de origine rusă. Un roman despre onoare, familie şi supravieţuire. L-am cunoscut pe Makine acum doi ani, într-o reuniune a Francofoniei, la care mai participau Dee Dee Bridgewater, Dominique Wolton, câţiva ex-preşedinţi europeni şi africani, ca şi Boutros Boutros Ghali, fostul secretar general al ONU. Îmi amintesc că Makine, o persoană agreabilă, era oarecum intimidat de politicieni şi diplomaţi. În presa internaţională de azi, am citit despre o altă persoană pe care am cunoscut-o în lumea francofonă: e vorba despre Marc Ravalomanana, preşedintele Madagascarului, care a câştigat alegerile din 2002 împotriva lui Didier Ratziraka, dictatorul marxist prieten cu Ceauşescu. Prima dată, l-am întâlnit Ravalomanana în Madagascar în 2006, când m-a primit în palatul său de inspiraţie coreeană, iar ultima dată l-am văzut la sommet-ul de la Québec din octombrie trecut. Acum, preşedintele malgaş e în mijlocul unui conflict care îl opune ambiţiosului primar din Antananarivo, Andry Rajoelina, care nu are decât 34 de ani şi era un necunoscut, înainte de a se angaja în 2007, în competiţia electorală pentru primăria Capitalei. În ultimele săptămâni, Rajoelina a chemat masele la ample demonstraţii de stradă. Totul a început de la interzicerea unui post de televiziune care a difuzat un interviu cu Ratziraka. Postul îi aparţinea tânărului primar, fiindcă şi la ei, ca şi în România, politicienii fac afaceri. Sâmbătă, primarul s-a auto-declarat Preşedinte, a interzis Băncii centrale să mai plătească bani guvernului, iar armatei i-a cerut să i se alăture. Ca şi în Guineea acum câteva săptămâni, în Madagascar promisiunea democratizării trăieşte momente dificile.

În intervenţia sa din ultima zi de ianuarie, şeful PSD a susţinut trei idei greşite. Prima e aceea de a obliga fiecare parlamentar să facă, la finele anului, câte un raport, pentru a da seama de ceea ce a făcut în faţa alegătorilor. Asta ar fi ori o sursă de populism deşănţat, ori o birocraţie de prost gust. Mai grav, o asemenea invenţie ar intra probabil în conflict cu prevederea constituţională potrivit căreia mandatul imperativ e nul. A doua eroare priveşte diminuarea importanţei adoptării celor patru Coduri. Să nu ne grăbim, spune Geoană, ţintind de fapt declaraţia Preşedintelui, care sugera deunăzi că adoptarea acestora ar fi un pas către ridicarea monitorizării în domeniul justiţiei. Dacă discuţia asupra codurilor se amână, angajamentul partidelor din vara lui 2008, inclusiv al PSD, nu va fi ţinut. O a treia idee a lui Geoană e aceea că revizuirea Constituţiei trebuie lăsată de-o parte în timp de criză. E greşit. Mai întâi, pentru că nu e obligatoriu ca de revizuire să se ocupe aceleaşi persoane care gestionează şi criza. Nu e de neglijat nici faptul că mari Constituţii europene – a Germaniei, a Italiei, a Franţei etc. – au fost adoptate în vreme de criză. E drept, nu trebuie să ne grăbim, dar nici să amânăm sine die.