Posts from — February 2009

Din 1990 până în prezent, PNL a avut cinci preşedinţi. Radu Câmpeanu a fost primul lider post-revoluţionar al acestui partid inventat în secolul al XIX-lea. I-a urmat Mircea Ionescu-Quintus, după Congresul din februarie 1993. Al treilea lider PNL a fost Valeriu Stoica, ales opt ani mai târziu. A venit apoi la şefia liberalilor Theodor Stolojan, desemnat de Congresul din august 2002. După celebra retragere a acestuia, Călin Popescu-Tăriceanu a ajuns la cârma peneliştilor, în cadrul unui congres ţinut la început de februarie 2005. Acum se pregăteşte un alt congres, anunţat pentru luna martie. Există deja trei candidaţi: actualul lider se va confrunta cu Crin Antonescu şi Ludovic Orban. Auzind că doi colegi şi-au depus candidatura, Tăriceanu a exclamat: „Întotdeauna, în cadrul PNL, la Congres a fost o competiţie”. Memoria îi joacă feste fostului premier. Ca şi primul lider postcomunist al liberalilor, Tăriceanu însuşi nu a avut contracandidaţi în momentul câştigării cursei electorale din sânul PNL. De altfel, ales cu 1.110 voturi pentru şi 161 împotrivă în 2005, Tăriceanu a fost reales de un nou congres PNL ţinut în ianuarie 2007, cu 1.194 de voturi din cele 1.305 opţiuni exprimate, fără a avea vreun opozant. În schimb, M.I.Quintus, V.Stoica şi T.Stolojan au avut, într-adevăr, contracandidaţi atunci când s-au impus la şefia organizaţiei naţional-liberale. Primul dintre ei i-a înfrânt pe Radu Câmpeanu şi Viorel Cataramă. Valeriu Stoica a avut cei mai mulţi adversari, şi anume trei, adunând 509 voturi faţă de cele 248 obţinute de C.P.Tăriceanu, cele 179 adunate de Crin Antonescu şi cele 11 acordate unui necunoscut (Florin Pandele). Stolojan a avut de înfruntat un singur coleg, şi anume pe Ludovic Orban, impunându-se în faţa acestuia cu 944 la 193. Este evident că Antonescu şi Orban vor încerca pe toate căile să împiedice realegerea lui Tăriceanu. Propuneri de amendare a statutului, retrageri strategice, înscrierea mai multor candidaţi care să disperseze opţiunile etc. – nici un mijloc nu va fi lăsat la o parte de adversarii lui Tăriceanu. Dacă acesta nu obţine majoritatea în primul tur, el pierde partidul. În acest caz, PNL va avea al şaselea lider de după 1989.

În această seară, la New Europe College a conferenţiat dna. Irène Thèry, unul dintre marile nume ale sociologiei franceze din zilele noastre, profesor la EHESS din Marsilia, membră a Centrului Raymond Aron şi a redacţiei revistei Esprit, autoare a unui număr important de cărţi şi studii dedicate problemelor familiei. Irène Théry a susţinut o conferinţă care pleca de la o dezbatere politică, şi anume de la confruntarea din Franţa dintre dreapta şi stânga în chestiunea evoluţiei relaţiilor familiale din ultimele 3-4 decenii. Astfel, dacă dreapta a susţinut şi susţine că familia a intrat în criză în faţa asaltului hedonist şi egoist, stânga a susţinut şi susţine că este vorba doar despre o emancipare a individului, vizibilă la nivelul familiei aşa cum e vizibilă şi în alte părţi ale ansamblului social. Pentru Théry, atât stânga, cât şi dreapta se înşeală, pentru că, dincolo de ceea ce le separă, ambele acceptă că ar fi vorba despre o individualizare şi despre o dez-instituţionalizare a familiei. Pentru cercetătoarea franceză, evoluţia familiei trebuie înţeleasă în contextul legăturilor de rudenie. Or, constată Thèry, ceea ce e spectaculos în evoluţia societăţii franceze din ultimele decenii este faptul că relaţiile de cuplu şi respectiv relaţiile de filiaţie merg în direcţii contrare. Astfel, dacă relaţiile de cuplu devin din ce în ce mai contractuale, din ce în ce mai private şi din ce în ce mai precare, relaţiile părinţilor cu copiii sunt din ce în ce mai publice, din ce în ce mai puţin contractuale şi din ce în ce mai indestructibile. Avem de-a face, deci, cu o metamorfoză a sistemelor de rudenie. Efect al modernizării democratice şi al instituirii unei logici a egalităţii, familia este definită de-acum ca o „conversaţie conjugală”, iar copiii drept persoane de un tip aparte, cărora familiile nu le mai pot impune propria viziune despre timp. Conferenţiara a prezentat la final cele trei mari probleme legate de familiie care nu se află doar pe agenda societăţii franceze, ci aparţin deja agendei europene: prima este internaţionalizarea familiei, un număr tot mai mare de cupluri fiind alcătuite din persoane de diferite origini, de diferite culturi, religii etc.. A doua problemă este legată de plasarea familiei în contextul evoluţiei demografice actuale: prelungirea vieţii până la o medie care va atinge curând 80 de ani impune o redefinire a bătrâneţii, ceea ce înseamnă şi o revizuire a componenţei şi rolului familiei. În fine, a treia serie de probleme vizează diversificarea filiaţiei pe trei căi principale: prin adopţie, prin recompuneri familiale (alcătuirea unor familii din persoane care nu se află la primul mariaj şi care sunt deja părinţi) şi, în fine, pe calea dezvoltării tehnologice a procreării artificiale. A fost o conferinţă densă pentru care merită felicitări în primul rând autoarea, dar – în al doilea rând – şi organizatorul, New Europe College. Cine doreşte să o asculte pe dna. Théry are ocazia de a urmări miercuri seara, de la 19h, o altă conferinţă a domniei sale, conferinţă organizată de data aceasta la Institutul Francez din bd. Dacia sub titlul „La distinction de sexe, une approche relationnelle de la question du genre”.
P.S. Îmi face plăcere să semnalez intrarea în blogosferă a lui Vladimir Tismăneanu la adresa http://tismaneanu.wordpress.com

Locul în care stau are un trist privilegiu. E singurul din ţară în care toţi aleşii sunt membri ai Partidul Conservator. Da, sectorul 4 din Capitală are şi primar, şi deputat, şi senator de la conservatori. Se înţelege că, în condiţiile în care PC are în toată ţara doar 4 deputaţi şi un senator, situaţia despre care vorbesc este cu adevărat excepţională. Dl. Voiculescu apare, de altfel, periodic pe aleile din cartier, întotdeauna cu o cameră de luat vederi în preajmă. Dânsul nu discută cu cetăţenii fără operator TV. Se înţelege că, date fiind circumstanţele excepţionale, sunt mereu atent la ce declară dl. Voiculescu. Ultima sa intervenţie publică este epocală. A fost mai degrabă un reproş: „PSD a uitat că PC l-a dus peste PDL”. De parcă acest partid ar fi intrat vreodată în Parlament altfel decât în alianţă cu PSD… E genial şi limbajul de lemn din comunicatul curajosului partid, care îşi propune „cooperarea, dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor politice instituţionalizate din Alianţa PSD-PC şi din cadrul Coaliţiei de guvernare”. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă simt în coaliţie cu dl. Voiculescu…

Duminică au avut loc alegeri pentru primari la Cluj şi în alte opt localităţi. La închiderea urnelor, prezenţa la vot în două comune din Olt era de 70, respectiv 80%, în vreme ce la Cluj n-a atins nici măcar 30%. În ultimii ani, oraşele se demobilizează, pe fondul unei scăderi dramatice a participării la nivel naţional. Într-adevăr, de la alegerile din 2004 încoace, doar la localele de anul trecut participarea a mai depăşit pragul majorităţii, ajungând la 50,65%. În rest, procentele au fost modeste: 44,45% la referendumul din 19 mai 2007, 29,46% la europarlamentare şi 26,51% la referendumul privind votul uninominal din noiembrie 2007, respectiv 39,20% la parlamentarele din noiembrie 2008. Un fenomen interesant din aceşti ani este sporirea procentelor participării în mediul rural în raport cu cel urban: astfel, dacă în noiembrie 2004 aveam 6 procente în plus în rural (60,84%-54,41%), la alegerile din noiembrie 2007 diferenţa a fost de aproape 9 procente (31,08% în rural faţă de 22,40% în urban), pentru ca la alegerile locale din iunie anul trecut ea să depăşească 20 de procente (61,26%-40,77%). La scrutinul legislativ din noiembrie 2008, diferenţa s-a diminuat, ajungând din nou la circa 9 procente (35,63% în urban faţă de 44,24% în rural). În acest tablou, excepţia a constituit-o referendumul din mai 2007, referitor la suspendarea Preşedintelui, când la urne au venit cu 3 procente mai mult în mediul urban decât în cel rural. La sat, mobilizarea e mai uşoară, pentru că autoritatea primarilor e personalizată. Ei influenţează de altfel votul consătenilor. La oraş, e nevoie de o miză diferită ca să îi convingi pe alegători să facă un drum până la secţia de vot. E nevoie de o cauză sau de un ideal, pentru că viaţa urbană e depersonalizată, iar puterea nu e exercitată ca în micile comunităţi, ci în numele unor abstracţii.
PS 1 Candidatul PDL de la Cluj, Sorin Apostu, şi-a anunţat duminică noaptea victoria cu peste 60% din voturile exprimate.
PS 2 Într-o scurtă caracterizare făcută lui Dinu Patriciu în „Evenimentul zilei” de astăzi, ministrul justiţiei îl descrie, între altele, ca „libertarian”. Oare dl. Predoiu ştie ce este acela un libertarian?
PS 3 Partizanii lui Chavez şi-au declarat, cu o oră înainte de închiderea urnelor, victoria la referendumul care elimină limitarea numărului de mandate prezidenţiale. Socialiştii exultă…

Duminică are loc în Venezuela un referendum. E a zecea consultare electorală din ultimul deceniu. De data aceasta, e vorba, cel puţin parţial, de o reluare a referendumului din 2 decembrie 2007. Atunci, propunerea făcută de preşedintele Hugo Chavez – şi anume aceea de a elimina restrângerea numărului de mandate prezidenţiale la două – a căzut la vot. Propunerea cu pricina este reluată acum. Numai că preşedintele socialist al Venezuelei a adăugat un element: dorind să îşi atragă de partea sa autorităţile locale, Chavez a propus ca renunţarea la obstacolul celor două mandate să privească atât primarii, cât şi consilierii locali. Campania pentru „si” a preşedintelui Chavez a fost centrată pe ideea unei noi „revoluţii bolivariene”. Adversarii reformei constituţionale propuse au găsit însă un text al lui Bolivar din 1819 în care acesta spunea: „nimic nu e mai periculos decât un cetăţean care stă prea mult la putere”. Disputa depăşeşte cadrul naţional al Venezuelei. Vineri, un deputat spaniol din PPE, Luis Herrero, care a mers la Caracas ca observator, a fost expulzat întrucât l-a numit „dictator” pe Chavez şi i-a invitat pe cetăţeni să voteze cu „conştiinţa liberă”. La acest referendum este observatoare şi o pesedistă, Gabriela Creţu, care a scris pe blogul său că în Venezuela „libertatea de expresie e în floare”. E o glumă socialistă sinistră sau o umilire a apărătorilor libertăţii? Ori e pur şi simplu vorba de faptul că onorabila parlamentară nu ştie ce se întâmplă la faţa locului? Aparent ştie, pentru că a declarat acum câteva ore, pentru Radio Nacional de Venezuela, „ni el pueblo venezolano, ni el Estado debe sentirse despreciado por estas declaraciones”. S-a „delimitat”, cum zic socialiştii. De unde se vede că solidaritatea socialistă internaţională e mai importantă decât solidaritatea europeană. Ca să nu mai zic că pentru partidul lui Iliescu, limitarea mandatelor n-a fost niciodată o problemă…

Acesta este numele primul ziar care publică exclusiv conţinutul unor bloguri, fotografii şi contribuţii ale utilizatorilor Internetului. „The Printed Blog” a ieşit la Chicago în luna ianuarie. Dacă numeroase bloguri se dezvoltă ca reacţie la gazete, în forma lor imprimată sau (mai ales) online, iată că presa scrisă îşi ia revanşa. Întreprinderea are, desigur, şi o miză de ordin comercial: publicitatea se vinde mai bine în gazetele tipărite decât în producţii online. Pe de altă parte, e vorba şi de o democratizare radicală a discursurilor. Practic vorbind, gazetarii sunt cititorii.
PS 1 Răspund aici unora dintre cititorii blogului. Îi mulţumesc Cititorului anonim pentru constanţa cu care comentează. Gabi Dumitrescu face un comentariu pertinent despre reglementarea prin ordonanţe. Subscriu la spusele unui Anonim care vorbeşte despre moderaţie pornind de la spusele bunului meu prieten Aurelian Crăiuţu.
PS 2 Într-un interviu publicat vineri 13 februarie în „La Tribune”, fostul preşedinte al URSS, Mihail Gorbaciov afirmă că „Azi, America e cea care trebuie să facă propria sa perestroika”. El susţine, de altfel, că le-ar fi spus acest lucru celor doi preşedinţi americani care i-au fost interlocutori pe vremea când se afla la Kremlin.
PS 3 Am reţinut o expresie folosita în discuţiile diplomaţilor acreditaţi la Paris cu referire la situaţia din Madagascar: ar fi vorba, spunea unul dintre ei, de o „lovitură de stat verbală”. Expresia califica un gest politic pe care l-am semnalat deja pe blog, şi anume autoproclamarea primarului din Antananarivo drept preşedinte al ţării. Într-o lume obişnuită cu lovituri de stat puse la cale de militari, ambiţia nemăsurată a primarului este o lovitură de stat dată doar de „civili”, spunea un alt diplomat.

Mă aflu la Paris pentru 24 de ore. Sunt aici pentru una dintre ultimele şedinţe ale comisiei politice a Francofoniei pe care o voi prezida. Fac asta din 2007 încoace. Am învăţat foarte mult din această experienţă de diplomaţie multilaterală. Seara am intrat la FNAC. În secţiunea cărţi, titlurile noi spun ceva despre felul în care reacţionează – intelectual vorbind – societatea franceză la criză. În nouă din zece cazuri, termenii folosiţi sunt anarhie, post-capitalism, ieşirea din liberalism, stânga, socialism, comunism, sfârşitul individualismului, post-modernitate. Nu e prima dată când capitalismul este în criză. La fel ca şi în trecut, el va supravieţui tuturor acestor adversari. La noi, caracterul ciclic al crizelor capitalismului nu e interiorizat, pentru că, după 1989, capitalismul a fost (re)inventat şi abia ce începuse să funcţioneze. Ba chiar ritmul de creştere al economiei surprindea multă lume şi în Europa şi în afara ei. Va reacţiona societatea românească la actuala criză altfel decât vor reacţiona societăţile care au traversat crizele succesive ale capitalismului?
Unul dintre anonimii care scrie pe blog mă întreabă dacă nu cumva sunt idealist. Mă bucură întrebarea, pentru că am şi un răspuns. Da, sunt idealist, în sensul că am un ideal politic. Cred că fiecare are nevoie de un asemenea ideal. El ne orientează acţiunea. Idealul trebui căutat, nu e la îndemână. Eu l-am găsit şi mă voi strădui să-l descriu, dar şi să-l pun la lucru în ceea ce scriu aici sau în alte contexte publice, dar şi în ceea ce fac în politica românească.

CADI este acronimul Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională. Acest centru a organizat miercuri 11 februarie o dezbatere despre relaţia serviciilor de informaţii cu societatea. Au participat voci influente din ONG-uri (dnii. C.Pîrvulescu, S.Ioniţă, S.Cucerai, L.Mureşan, R.Nicosevici, M.Zulean, H.Terpe), ca şi directorii celor două servicii de informaţii – dnii. G.Maior şi M.R.Ungureanu – şi consilierul Preşedintelui pentru securitate naţională, dl. I.Fota. Valeriu Stoica, părintele spiritual al CADI, mi-a cerut să moderez acest dialog. Am acceptat amabila invitaţie şi pot spune că nu am regretat deloc: dialogul a fost util. E bine ca ONG-iştii să se poată exprima în deplină libertate, e bine ca responsabilii serviciilor speciale să vadă cum gândesc persoane care şi-au articulat credinţele despre stat şi cetăţean într-un mod sistematic. Două probleme mi-au atras atenţia. Prima este o chestiune de societate. Ascultând intervenţiile, mi-am dat seama că, într-un anumit sens, societatea noastră este foarte liberală, dar nu şi democratică. De ce spun acest lucru? Pentru că scepticismul, suspiciunea, critica (uneori, radicală) fac parte de-acum din cultura noastră publică. Nu discut aici formele în care se manifestă această conştiinţă liberală: ele merg de la viziune sistematică la onomatopee. Vă las plăcerea să aşezaţi în dreptul fiecărei formule un portret. Ceea ce este cert e faptul că orice subiect public e mai întâi de toate suspectat, criticat, pus sub semnul întrebării, la limită demolat. Aceasta e faţa liberală a României. Regimurile europene nu sunt însă doar liberale, ci şi democratice. Două dintre reperele esenţiale ale democraţiei sunt încrederea şi optimismul. Regimurile occidentale sunt, de fapt, rezultatul interacţiunii culturii critice liberale şi a culturii optimist-democratice. La noi, această a doua parte este foarte precară. Neîncrederea e monedă curentă. După 1989, cine spune că are încredere, că nu totul e negru, că trăim o viaţă mai bună decât în comunism e privit cu maximă suspiciune. De aceea, orice discuţie despre instituţii şi cu deosebire despre servicii de informaţii decade în lamentaţie. Imediat ce am spus azi, la dezbaterea CADI, că mă simt trăind în 2009 într-o ţară europeană, nu în România comunistă din 1988 sau 1989, cineva a găsit cu cale să spună că se simte trăind în 1984, adică într-un univers orwellian. Regăsirea încrederii este esenţială. Fără ea, viaţa noastră politică va părea dacă nu penibilă, cel puţin searbădă. A doua observaţie pe care mi-a inspirat-o dezbaterea de la CADI este următoarea: deşi e un for liberal sau poate tocmai pentru că e aşa ceva, CADI a reunit voci foarte diverse. De la libertarieni, pentru care statul nu a fost inventat decât pentru a fi detestat, până la conservatori care cred nu doar în libertatea cetăţeanului, dar şi în demnitatea statului, au fost reprezentate acolo multe nuanţe. Sigur că asemenea deosebiri conduc la poziţionări foarte diferite în privinţa serviciilor speciale: pentru un libertarian care crede că statul trebuie vândut „bucată cu bucată”, cum spunea mai demult David Friedman, e evident că serviciile de informaţii pot fi abandonate fără ezitare. Un conservator va spune contrariul. Dincolo de concluzii şi de coerenţa unui discurs sau a altuia, a fost prima dată când am avut sentimentul că o dezbatere publică antrenează perspective ideologice realmente diferite. Vidul ideologic despre care vorbeşte într-un editorial din „Cotidianul” de miercuri dl. C. Pîrvulescu mi se pare, de aceea. o exagerare. Elitele intelectuale şi politice sunt, de fapt, structurate. Le lipseşte poate curajul de a spune „sunt conservator” sau „liberal” sau „creştin-democrat”. La finalul discuţiei, mi-a venit de aceea să exclam: sunt liberal, dar cred că nu poţi fi azi liberal fără a fi şi democrat. Spun asta pentru că am convingerea că o critică fără încredere diminuează societatea, nu o îmbogăţeşte.
PS Aflu de pe blogul lui Bleen că au început nominalizările pentru Roblogfest şi că mă număr printre cei luaţi in seamă. La nici 3 săptămâni de la lansarea acestui blog, sunt flatat. Detalii la http://roblogfest.ro/.

Dintr-o evaluare a Asociaţiei Editorilor din România rezultă că, la noi, piaţa cărţii înseamnă circa 75 de milioane de euro pe an. Raportat la numărul de locuitori, asta ar însemna puţin peste 3 euro de persoană. Cifra de vânzări a unei singure firme de cosmetice e peste această sumă. La cosmetice ai reclame zilnic la televizor. La cărţi, aproape niciodată. Ar fi şi greu. Importanţa lecturii nu e deprinsă la televizor (dimpotrivă!), ci la şcoală şi în familie. Afli că o carte e importantă de la un profesor sau de la părinţi, nu de la o vedetă TV.

Azi, la Facultatea de ştiinţe politice a Universităţii, au fost susţinute două teze de doctorat. Ambele în domeniul relaţiilor internaţionale (RI). Prima dintre aceste două teze a vizat definirea unui nou tip de naţionalism, cel islamic pan-arab. A doua a avut drept obiect analiza politicii României postcomuniste în sud-estul european şi în Orientul Mijlociu Extins. Cea dintâi a fost susţinută de un tânăr diplomat, care s-a pregătit un an şi la Universitatea americană din Cairo: este vorba de dl. Dan Stoenescu, căruia îi prevăd o strălucită carieră în Ministerul de externe. A doua teză a fost susţinută de un fost student al Facultăţii, care lucrează de câţiva ani şi la Institutul de Teorie Militară: este vorba de dl. Şerban Cioculescu, autorul unei subtile analize a deciziilor din politica externă românească recentă. Şi el va avea un viitor foarte consistent în cercetare. Menţionez aceste teze întrucât sunt printre puţinele susţinute în România în câmpul relaţiilor internaţionale. Nici în afara ţării lucrurile nu stau mult mai grozav. Studenţii români susţin rar asemenea teze. O teză foarte bună de RI a susţinut în aprilie 2007 Ruxandra Ivan la Université Libre din Bruxelles. Menţionez luna şi anul pentru a pune în evidenţă un fenomen regretabil: recunoaşterea acestei teze de către ministerul nostru a durat 22 de luni, diploma fiind eliberată abia zilele trecute. E descurajant. O spune cineva care a trebuit, acum un deceniu, să aştepte tot aproape doi ani recunoaşterea tezei susţinute în Franţa, la EHESS. E foarte neplăcut că, într-un deceniu, statul român nu a putut avansa în această privinţă. Să rămânem optimişti! Dar şi conştienţi că birocraţia poate bloca – la fel de mult ca şi lipsa fondurilor – progresul ştiinţific.