Posts from — February 2009

Între 26 şi 28 februarie la Bucureşti sunt reuniţi unii dintre cei care au participat la crearea „Opération Villages Roumains” (OVR). OVR e cea mai importantă moblizare a cetăţenilor pentru salvarea satelor din România. Ideea ei s-a născut la Bruxelles, pe 22 decembrie 1988, cu exact un an înainte de abandonarea puterii de către dictatorul Ceauşescu. OVR a mobilizat comune din Belgia, dar şi din Franţa, Elveţia, Marea Britanie, Olanda etc. Ideea lor era simplă, dar genială: pentru a salva un sat, trebuie să-l adopţi. Mii de sate au fost luate în grija comunelor din ţările pomenite. Ceea ce a declanşat această mişcare a fost un reportaj al RTBF, care e canalul francofon al televiziunii publice din Belgia. Imaginile şocante despre sistematizarea – a se citi: distrugerea! – satelor au declanşat o pasiune a solidarităţii incredibilă. A fost o mişcare tăcută, dar puternică, pentru că era una de masă. De-acum nu intelectualii, nu liderii politici, ci cetăţenii afirmau opoziţia lor faţă de socialism. Era semnul cel mai clar al sfârşitului totalitarismului comunist. După 1989, tot OVR a organizat reţelele de solidaritate din primele săptămâni de după revoluţie, dar şi primele veritabile proiecte de cooperare descentralizată. La 20 de ani de la crearea OVR, aceşti entuziaşti s-au strâns la Bucureşti pentru a evoca trecutul lor curajos. E un lucru pe care îl asumă de altfel cu modestie. A existat în ceremonia găzduită de Institutul Cultural Român un moment foarte emoţionant. Una dintre persoanele angajate de 20 de ani în OVR a spus că esenţa acestei mişcări poate fi redusă la 2 cuvinte: prietenie şi solidaritate. În clipa în care le-a rostit, i-au dat lacrimile. Sunt două cuvinte care sunt din ce în ce mai rar pronunţate în spaţiul nostru public. Poate pentru că produc emoţie, iar noi suntem de-acum cinici şi nepasionali?

Joi la Institutul de Studii Populare, discuţia despre dreapta a fost foarte interesantă. Holger Dix, de la Adenauer Stiftung şi Valeriu Stoica, vicepreşedinte PDL, au deschis dezbaterea vorbind despre nevoia consistenţei doctrinare a dreptei. Toader Paleologu a asumat o viziune de liberal clasic şi a distins între PSD şi SPD, între social-democraţia lui Vanghelie şi cea a lui Helmut Schmidt. Horia Patapievici a argumentat, cu referinţe la Leo Strauss, dar şi la Hayek sau libertarieni, că dreapta a cucerit centrul culturii europene, adică o anume versiune a modernităţii. Sever Voinescu a citat Ecleziastul 10,2 – potrivit căruie inima înţeleptului e la dreapta, cea a nebunului la stânga – pentru a afirma apoi că singura moştenire conservatoare utilă în plan local este cea a lui I.L.Caragiale. Ioan Stanomir a creionat portretele stângii de azi – socialismul mediatic al lui Obama, socialismul bonapartist al lui Chavez şi figura revoltatului de pe baricadele din multe locuri de pe glob. Petre Guran a pledat, foarte savant, pentru moderaţie, pe linia unui liberal român care trăieşte în America – Aurelian Crăiuţu. Radu Preda a făcut o expunere teologică seducătoare, pe marginea deficitului politic al ortodoxiei, dar pentru a afirma apoi un potenţial, mai ales teologico-social al acesteia, iar nu pentru a descuraja pe laici. Am reţinut o afirmaţie a teologului de la Cluj care merită meditată: ortodoxia are o şansă dacă va pune întrebări bune modernităţii. Radu Carp a expus apoi sistematic câteva din principiile doctrinei populare, iar Sorin Mureşan a asumat perspectiva potrivit căreia valorile liberale sunt o reacţie la organizarea creştină a lumii. Am citat aici fragmente disparate dintr-o discuţie mult mai amplă şi, se înţelege de la sine, mai elaborată. Notez, de asemenea, trei lucruri care mi-au făcut mare plăcere. Primul e acela că toate discursurile au fost exprimate într-un limbaj accesibil unei persoane normal constituite şi cu o educaţie medie. Să nu mi se mai spună, deci, că elitele nu pot vorbi limpede şi convingător pentru toată lumea care are urechi să asculte. În al doilea rând, merită consemnat că ironia casantă, polemica necruţătoare şi glumele de bun gust au dat trama acestor intervenţii. E firesc, aşa e orice dezbatere politică veritabilă. În fine, au existat câteva momente de destindere, de amiciţie şi complicitate. Daţi-mi voie să observ că această combinaţie de profunzime, exprimare limpede, ironie şi destindere e ucigătoare pentru orice adversar. Dreapta despre care am vorbit aici este, de altfel, diversă, nu e un şablon. E cel mai articulat pol de gândire politică din România. Numele pe care le-am citat pot hrăni convingeri şi defini idealuri politice. Totul e să vrei să te hrăneşti.

Am intrat ieri în PDL. De ce? Din trei motive. Primul e acela că PDL este în momentul de faţă partidul modernizării. El e, cu alte cuvinte, purtătorul unui proiect care afirmă că progresul social nu e posibil în absenţa unei schimbări a statului. Această modernizare înseamnă reformă constituţională, dar şi, consider eu, o gestiune a treburilor publice care să excludă confuzia acestora cu interesul privat sau nefericita asociere a afacerilor cu politica. În al doilea rând, am ales să intru în acest partid politic întrucât consider că el are nevoie de o experienţă intelectuală: înainte de a fi făcută, politica trebuie gândită. Asum faptul de a avea un proiect politic, pe care vreau să-l apăr public, inclusiv în arena europeană. În al treilea rând, am ales PDL pentru că aici este, cred eu, locul natural al liberalilor. După al doilea război mondial, liberalismul s-a definit în conjuncţie cu democraţia, nu doar cu naţiunea. Iată de ce sunt într-un partid care se numeşte Democrat-Liberal, nu Naţional Liberal. Pentru că naţiune fără democraţie se poate, dar nu şi invers. Sunt convins de altfel că o polemică (neapărat) civilizată cu naţional-liberalii e utilă dreptei şi libertăţii în genere, tot aşa cum cred că e în interesul PDL să asume identitatea sa populară europeană, adică aceea de adversar convins al stângii socialiste şi comuniste.
Am explicat ieri şi intenţia mea de a candida la alegerile pentru Parlamentul European. Patru sunt cauzele care mă împing să aleg o carieră europeană. Cea dintâi este aceea că mă simt capabil să reprezint România de aşa manieră încât peste cinci ani ea să nu mai fie ceea ce a fost adeseori, şi anume elevul codaş al clasei. Atât pe parcursul negocierilor, cât şi în perioada recentă, România a trebuit să dovedească mai degrabă că poate trece clasa decât că are o consistenţă proprie, un parcurs clar şi distinct. Îmi doresc să fac în aşa fel încît să fie un premiant la scara Uniunii. În al doilea rând, cred că un parcurs european îmi îngăduie să asum filosofia mea politică: şi anume o politică bazată pe solidaritate, nu pe dezbinare, o acţiune întemeiată pe încredere, nu pe ură, o sensibilitate care încurajează competiţia talentelor, dar nu discreditarea adversarului. Din nefericire, postcomunismul a secretat diferenţă şi adversitate, neputând suscita speranţă şi optimism. În al treilea rînd, consider că un mandat de parlamentar european îmi va îngădui să fac din calitatea vieţii referinţa politică fundamentală. Consider că, indiferent de regiune sau de ţară, oricare cetăţean european e îndreptăţit să ceară o guvernare orientată de calitatea vieţii. Cu tot ceea ce înseamnă aceasta – de la calitatea educaţiei la calitatea aerului pe care-l respirăm. În fine, convingerea mea fermă este aceea că, în perioada următoare, Europa are nevoie de o definiţie politică, de un contur politic ferm şi de o substanţă care s-o transforme într-un veritabil regim al popoarelor europene. O Europă politică puternică înseamnă, înainte de toate, un Parlament European puternic. Într-adevăr, nu poate fi imaginată o substanţă politică a Europei în afara consolidării instituţiei ei parlamentare. Sunt gata să particip, cu mijloacele de care dispun, la un astfel de demers. Eu îl cred onorabil.
În fine, trebuie să mărturisesc că am fost încântat să-l am alături în momentul prezentării publice a acestor opţiuni pe bunul meu prieten şi coleg de la Université Libre de Bruxelles, profesorul Jean-Michel de Waele, un eminent specialist al teoriei partidelor şi al europenizării lor.
PS 1 Mulţumesc tuturor celor care m-au încurajat în deciziile pe care le-am luat, ca şi celor care s-au arătat sceptici. Şi unii şi ceilalţi mă ajută să văd mai bine peisajul opţiunilor din societate.
PS 2 Azi la 12h, la Hotel Intercontinental, voi modera o dezbatere a ISP despre doctrina dreptei populare în România, la care participă importante voci liberale şi democratice.

În această seară, de la 17h30 la Institutul de Cercetări Politice din str. Spiru Haret nr. 8, Jean-Michel de Waele, de la Universitatea Liberă din Bruxelles, va susţine o conferinţă cu titlul „La Belgique va-t-elle disparaitre?”.

Am decis să intru în Partidul Democrat Liberal. Vreau să aduc un plus acestei formaţiuni. Am de asemenea dorinţa să candidez la alegerile pentru Parlamentul European din 7 iunie 2009. Cred că pot reprezenta cetăţenii români cu demnitate, în numele unor convingeri politice şi având în vedere un viitor mai bun pentru noi toţi, cetăţeni ai Europei. Voi explica deciziile mele în cadrul unei conferinţe de presă organizate miercuri 25 februarie, de la 12h, la sediul PDL sector 4, din str. Enăchiţă Văcărescu nr. 20.

Nu, nu e vorba de nici o eroare! FRSPŞŞTA e acronimul Forumului regilor, sultanilor, principilor, şeicilor şi şefilor tradiţionali din Africa. Creat în august 2008 la Benghazi, Forumul l-a desemnat la începutul lunii februarie pe Muammar Kaddafi „rege al regilor” şi solicită cu insistenţă statutul de observator pe lângă Uniunea Africană. Existenţa Forumului şi acţiunea sa vădesc faptul că legitimitatea de tip tradiţional are încă trecere în lume, inclusiv în contextul unor organizaţii internaţionale. Spun acest lucru gândindu-mă la un text al lui Matei Dogan care urmează să apară şi în româneşte, text în care eminentul comparatist de origine română afirma că două dintre cele trei tipuri de legitimitate definite de Weber – cea tradiţională şi cea carismatică – sunt pe cale de dispariţie. E adevărat pentru Europa şi America. Nu întru totul şi pentru Africa sau Asia, unde forme inedite de construcţie a legitimităţii tradiţionale sau a celei carismatice sunt încă mobilizate de liderii politici. Fără a întruni consensul.

ХЛЯБ БЪЛГАРИЯ înseamnă „pâine Bulgaria”. E numele unei franzele care poate fi cumpărată de la chioşcurile din Berceni. E produsă de vecinii noştri de la sud, la Strajiţa (adică СТРАЖИЦА) şi importată de o firmă din Giurgiu. Are 500 de grame şi costă 1 leu şi 70 de bani. Strajiţa e mai aproape de Veliko Târnovo decât de malul românesc al Dunării. Nu vă grăbiţi să spuneţi că doar bulgarul câştigă de pe urma acestei afaceri! Într-adevăr, în afara producătorului care coace şi ambalează pâinea, e nevoie de o firmă care s-o cumpere şi s-o distribuie, de chioşcuri care s-o pună în vânzare şi, evident, de cumpărători. Nu strică nici puţină publicitate: vânzătorul de la magazinul în care am văzut-o îi face reclamă zicând că „se vinde mai bine ca pâinea turcească, pentru că ţine mai mult”. Pâine de la bulgari în loc de pâine turcească – e şi asta o formă de europenizare…
PS De astăzi, pot fi gasit pe facebook.

În cursul săptămânii trecute, UNESCO a lansat o nouă versiune a Atlasului online al limbilor aflate în pericol de a dispărea. Ar fi vorba de circa 2.500 din totalul de şase mii de limbi vorbite pe glob. În cazul celor utilizate pe teritoriul României, sunt înregistrate 11 asemenea situaţii de alertă. Este vorba despre limba vorbită de bulgarii din Banat, de cea folosită de tătarii care locuiesc în unele sate din Dobrogea precum Castelu, Topraisar sau Murfatlar, de limba ceangăilor, de cea a găgăuzilor (care au mai rămas doar câţiva pe teritoriul nostru de azi), de limba evreilor sefarzi, de limba nogai vorbită de turco-tătarii din sate dobrogene precum Mihai Kogălniceanu, Lumina, Valea Dacilor sau Cobadin, de limba romani, de limba rutenilor din Nordul ţării, de limba caraşovenilor din partea românească a Banatului, de limba saşilor transilvăneni (o populaţie estimată la mai puţin de 50 de mii de locutori) şi de idiş. Nu toate acestea prezintă acelaşi risc: UNESCO a definit 5 categorii – vulnerabilă, în pericol, în pericol serios, în stare critică şi limbă dispărută. Majoritatea limbilor enumerate în cazul României nu sunt vorbite exclusiv la noi, ci în regiuni mai mult sau mai puţin extinse care includ şi zone de la noi. Diversitatea lingvistică este o parte importantă a culturii unei ţări, inclusiv a României. Recensământul din 2012 ne-ar putea aduce unele surprize în această privinţă.

Vineri la prânz am participat la o discuţie cu tinerii studenţi veniţi la şcoala de iarnă a PDL. Am descris acolo cinci retorici foarte influente în spaţiul public românesc, folosite în principiu de adversarii actualei puteri, dar nu numai. Prima dintre aceste retorici afirmă că guvernarea instalată în decembrie 2008 este o refacere a FSN. A doua susţine că nu există nici un proiect politic pus în circulaţie în România de astăzi. A treia – că poziţionările ideologice sunt irelevante. A patra retorică vorbeşte despre slăbirea semnificativă a stângii politice. A cincea, în fine, este mitul dictatorului. Toate cele cinci sunt îmbrăţişate cu acel amestec de panică mimată şi de băşcălie pe care le vedem ilustrate de majoritatea politicienilor, comentatorilor şi gazetarilor care vorbesc naţiunii în adunări publice şi în studiouri TV. Aş vrea să insist asupra uneia dintre aceste retorici, şi anume cea privind refacerea FSN. Că nu e vorba despre refacerea Frontului Salvării Naţionale e evident din cel puţin trei motive. În primul rând, nu trebuie uitat că, înainte de a fi un partid, FSN a fost o mişcare revoluţionară, o formă de mobilizare a maselor diferită de cea proprie unui partid. Nimic echivalent acestei mişcări înainte, în timpul sau după scrutinul legislativ din noiembrie trecut. În al doilea rând, dacă e să comparăm majoritatea formată după alegerile din mai 1990 şi respectiv după cele de la finele lui 2008, vom constata că prima era monocoloră, în vreme ce a doua este bicoloră. Diferenţa dintre 1 şi 2 merită menţinută în orice analiză. În fine, e vorba şi despre persoane sau, mai exact, despre amprenta pusă de acestea asupra formaţiunilor politice. FSN era dirijat de Iliescu, în vreme ce PSD este dominat acum de cuplul Geoană-Vanghelie. Să nu existe oare diferenţe între cele două formule de conducere? Eu cred că există şi că ele sunt importante. Iliescu a venit la FSN cu bagajul frustrării reprimate în rândul doi al nomenclaturii PCR, în vreme ce formula de leadership PSD de azi reuneşte cultura organizaţională a versiunii postcomuniste a MAE cu contra-cultura de periferie a sectorului 5 din Bucureşti.

Echipa de fotbal Rapid trage să moară. Ca şi alţi suporteri ai acestei echipe, sunt şi eu îngrijorat. Pasiunea pentru o echipă de fotbal este înrudită cu pasiunea politică prin ceea ce au, fiecare în parte, absurd, dar şi măreţ. Atât faptul de a susţine un club de fotbal atunci când nu-i merge deloc bine, cât şi sentimentul că orice înfrângere politică este o parte a unui inevitabil parcurs sinuos sunt fragmente ale unui mod de manifestare a culturii moderne. Falimentul probabil al clubului Rapid trebuie văzut şi din perspectiva oraşului. Rapid este o parte a Bucureştiului, a culturii sale citadine. E vorba despre un club muncitoresc, mai precis despre un club sportiv al unui Bucureşti industrial. Atunci când am mers prima dată la un meci de fotbal pe stadionul Giuleşti, la începutul anilor şaptezeci, urmele acestui Bucureşti industrial erau foarte prezente. În tribune vedeai proletarul fabricat în Bucureştiul interbelic, ca şi toate remodelările sale socialiste. Suporterii veneau încă, precum în anii dintre războaie, cu sufertaşul şi cu toată familia, pentru o întreagă după-amiază, într-un mod de socializare care a dispărut astăzi complet din tribune. A dispărut din tribune deoarece chiar Bucureştiul industrial a dispărut. O arată foarte elegant şi doct, într-o carte care a trecut neobservată, Liviu Chelcea, autorul volumului „Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbană” (Polirom, 2008). E de la sine înţeles că o redefinire a identităţii unui club muncitoresc precum Rapidul într-un peisaj postindustrial foarte complex nu putea veni de la cei care au acaparat echipa după Revoluţie. După ce proletarii au fost evacuaţi din istorie, iar patronii au eşuat lamentabil, echipa nu mai poate fi acum salvată decât de bucureşteni. Cer, de aceea, pe această cale sprijinul Asociaţiei Salvaţi Bucureştiul! Rapidul e la fel de important pentru oraşul nostru ca şi parcurile sau arhitectura sa.
P.S. Mulţumesc celor care au comentat articolul anterior despre şefii PNL. Cât priveşte „istoria PDL”, pe care m-au somat s-o abordez doi dintre comentatori, voi încerca să spun câte ceva despre ea, pornind de la contextul politic al ultimului deceniu, într-o intervenţie publică pe care o voi avea astăzi (vineri) de la orele 14, la BCU, în faţa studenţilor PDL, reuniţi într-o şcoală de iarnă. Promit să dau seamă pe blog!