Răspunsul e clar: ne trebuie “organizare, disciplină, caracter și atmosferă pozitivă”.
Nu, vorbele nu sunt ale unui politician. În ultima vreme, specia aceasta se exprimă în chip mult mai confuz.
Autorul lor e Răzvan Lucescu, antrenorul echipei de fotbal a României, care joacă azi primul meci de calificare pentru europenele din 2012.
Lucescu jr. are dreptate. Eu am mare încredere în el. E un om curajos și lucid. A știut că trebuie să renunțe la câteva vedete și că, dacă vrem să nu mai stăm la televizor la următoarea competiție mare, e nevoie de efort sistematic. Va juca, din câte înțeleg, cu o apărare experimentată (Contra, Tamaș, Rădoi, Raț) și cu cele mai bune două vârfuri din ultimii ani (Marica și Daniel Niculae).
Îi doresc mult succes lui Răzvan Lucescu! După eșecul echipelor de club multinaționale din România, naționala își poate lua revanșa în fața spectatorilor autohtoni! Nu sunt prea mulți cei care pot face asta…

În urmă cu câteva ore, președintele Republicii Centrafricane, François Bozizé, a confiscat armele unor persoane de origine cehă, arestate ieri în sud-estul țării și transferate apoi în capitala Bangui. Armele au fost depozitate în palatul prezidențial.
Republica Centrafricană e într-o situație aparte: după ce a susținut că ONU și opoziția i-au cerut să nu organizeze alegerile la termen (iunie 2010), Bozizé a amânat el însuși (pentru ianuarie 2011) scrutinul, deși comisia electorală îi ceruse să îl țină în octombrie, susținând că ugandezii Tongo-Tongo din Armata de rezistență a Domnului pun în pericol ordinea statului. De aici până la arestarea unor cehi e însă cale lungă. Unii spun că ar fi vorba despre mercenari care pregăteau un complot, alții – despre niște bieți vânători rătăciți.
Ceea ce se întâmplă la Bangui e mai misterios decât remanierea de la București.
UPDATE (la cererea Ilincăi): Se pare că deținătorii armelor sunt slovaci, nu cehi. Doi dintre ei au reușit să evadeze. Lumea s-a calmat, nimeni nu se mai teme de o lovitură de stat. Între timp, s-a produs și remanierea de la București.

Zilele trecute a ieșit de sub tipar numărul 134 al excelentei reviste Pouvoirs, tipărită de Seuil. Tema respectivului număr este controlul parlamentar.

În articolul de deschidere al numărului, Philip Norton, profesor la University of Hull și membru al Camerei lorzilor, vorbește despre dilema inerentă oricărui sistem parlamentar: “Atunci când guvernul dispune de o majoritate în sânul Parlamentului, se așteaptă ca deputații care îl susțin să voteze în mod loial măsurile pe care le propune și să îl susțină, în particular atunci când e vorba despre voturile de încredere. Deputații sunt însă și membri ai unei instituții care e presupusă a supune acțiunea guvernului unei examinări atente în numele poporului și, la nevoie, presupusă a restrânge acțiunea guvernamentală, tot în numele poporului. Asta duce la o potențială dilemă, care se rezolvă îndeobște în favoarea partidului din care provin deputații”.
Chiar dacă România nu are un sistem parlamentar clasic, ci unul care oscilează între semi-prezidențial și parlamentar, observația lui Norton ne poate ajuta să înțelegem ceea ce se va întâmpla în următoarele zile și săptămâni.

În cursul dimineții, am participat la grupul de lucru afaceri externe al PPE, pe agendă aflându-se teme foarte diverse: asistența financiară pentru Moldova, relațiile comerciale cu Turcia, acordul de liber schimb UE-Coreea, coordonarea europeană în privința exportului de arme, situația din Iran și aderarea Macedoniei. Timp de două ore, în pregătirea sesiunii plenare de săptămâna viitoare, s-a căutat un acord referitor la toate aceste chestiuni și s-au făcut înscrierile la cuvânt în numele grupului nostru politic.
La începutul amiezii, am participat la o întâlnire cu Kristalina Gheorghieva, pe tema ajutorului umanitar al UE în Pakistan, după inundațiile catastrofale din această țară. Unul dintre aspectele discutate a fost vizibilitatea acțiunii europene, în condițiile în care presa a criticat faptul că, deși UE este cel mai important contributor la efortul umanitar, televiziunile nu înfățișează decât ajutoarele înscripționate cu drapelul american.
În fine, am avut o discuție cu secretarul de stat francez Pierre Lellouche despre politica franceză referitoare la romi, aceasta fiind și tema unui interviu pe care l-am acordat RFI.

Am acordat un interviu ziarului Adevărul, în care explic sursele blocajului politic actual, care a făcut ca PSD să viseze la guvern monocolor, iar PNL – la bipartidism.
PS De astăzi, am reluat naveta București-Bruxelles/Strasbourg.

În ultimul timp, unii dintre membrii PNL au căpătat obiceiul de a spune – în loc de PDL – doar PD. L-am auzit și ieri pe dl Antonescu vorbind despre Partidul Democrat în loc de Partidul Democrat Liberal.
Nu știu care este motivul. Cel mai probabil, peneliștii sunt mâhniți, pentru că nu au monopolul asupra sensibilității liberale și vor să sublinieze că locul liberalilor (din societate, y compris din alte partide) e în PNL. Alt motiv ar putea fi acela că trecerea unui grup de membri PNL în tabăra Președintelui nu a fost digerată nici măcar acum, la câțiva ani după ce s-a produs. Un al treilea motiv ar putea fi dorința PNL de a sublinia că PDL e dominat la nivel organizațional de mai mulți membri ai fostului FSN, cu care unii peneliști au fost complici la începutul anilor 90, pentru a se separa mai târziu în mod aparent ireconciliabil.
Indiferent de motiv (sau de motive), folosirea numelui PD în loc de PDL e un gest foarte puțin… liberal.
De ce spun acest lucru?
Nu e vorba doar despre faptul că PDL cuprinde pe lângă foști membri ai FSN/PD sau ai PNL, și persoane care nu au fost nici în PNL, nici în PD. Acestea sunt date sociologice, veți spune, dar miza e, în mod evident, ideologică. Aici avem o dificultate.
Atunci când este vorba despre chestiuni ideologice, cel mai bine ar fi, desigur, ca discuția să se poarte în termeni preciși. Economia și regulile ei, morala și impactul acesteia asupra societății, modul în care e exercită puterea, funcțiile statului și multe altele ar trebui să fie supuse unui examen minuțios și unei dezbateri de substanță pentru a vedea ce anume apropie și ce anume separă persoanele și organizațiile care își asumă principii sau idei care poartă același nume.
Din păcate, disponibilitatea pentru asemenea dezbateri tinde spre zero. Eu l-am invitat în repetate rânduri pe dl Antonescu la dialog, dar domnia sa nu și-a găsit până acum timp sau a considerat că un președinte de partid nu poate discuta cu oricine pe orice temă. Nu mi-am pierdut speranța că într-o zi o dezbatere publică despre liberalism între PNL și PDL va fi posibilă.
Revenind însă la chestiunea numelui, aș reaminti că unul dintre semnele atitudinii liberale este respectul față de diversitate.
În numele acestui respect, nu poți nesocoti identitatea celuilalt, indiferent de cât ți-ar fi el de odios. A o nega înseamnă a te nega.
Altfel spus: disprețul față de adversari aduce o diminuare nu doar a adversarului, ci și a celui care disprețuiește.
Iată de ce nu cred că replica pe care trebuie s-o dăm peneliștilor e de a spune și noi PN (Partidul Național) în loc de PNL, ci de a pleda pentru civilitate și a-i invita la dialog.
E posibil ca, în urma unui asemenea dialog, să descoperim că nu avem, într-adevăr, foarte multe în comun, dar că, la fel ca în multe alte democrații, liberalismul e plural.
Ar fi un progres.

Dacă în alte părți, succesul capitalismului e public, transparent, ilustrând un efort (individual și colectiv) pentru a satisface o cerere, adică o nevoie, la noi, firma cu cel mai mare profit declarat nu are nici angajat, nici sediu, nici activitate.
De fapt, despre ea, nimeni nu pare să știe altceva decât că e cea mai profitabilă.
Capitalismul românesc e cufundat în misterul cel mai adânc.

Acum trei luni, a fost candidatul PNL la o poziție de judecător la Curtea Constituțională. Nu a obținut-o.
Ieri, a cerut, în numele PNL, desființarea Curții.
Se numește Teodor Meleșcanu.
Sper ca partidul condus de Crin Antonescu să nu ceară desființarea tuturor instituțiilor pe care peneliștii le pierd la vot.

După ce premierul francez Fillon a declarat marți că se va adresa Comisei europene pentru a presa Bucureștiul și Sofia să construiască politici de integrare a romilor, Comisia a reacționat aseară, chiar înainte de a primi mesajul de la Paris.
Ce-i drept, așa cum observa gazeta Le Soir, reacția nu a venit de la președintele Barroso, ci de la Viviane Reding, vicepreședinta Comisiei pentru Justiție, Drepturi fundamentale și Cetățenie. Cotidianul belgian sugerează că în acest fel Barroso dorește să-l protejeze pe președintele francez Sarkozy, supus unui tir de critici venite de la stânga, dar și din rândul aliaților săi politici.
Reding a anunțat că va prezenta săptămâna viitoare în cadrul Comisiei o analiză a măsurilor luate de Franța în ultimele săptămâni.
Pozitivă pentru noi e precizarea Comisiei potrivit căreia integrarea romilor nu face parte din acquis-ul pentru intrarea în Schengen, în aceste condiții fiind complet nejustificată sugestia făcută luna trecută de către Pierre Lellouche de a bloca accesul românilor în spațiul Schengen dacă până în martie 2011 nu există progrese semnificative în privința integrării romilor.
Ar fi o iluzie să crezi că în câteva luni pot fi făcute minuni. Pe de altă parte, dacă ar fi fost posibilă și s-ar fi materializat, o asemenea decizie nu ar fi produs decât două efecte, ambele foarte proaste:
În primul rând, ar fi tensionat relația bilaterală româno-franceză, o relație care a funcționat până acum foarte bine, chiar dacă de câteva luni bune nu avem un ambasador la Paris.
În al doilea rând, o asemenea decizie ar fi sporit în România intoleranța la adresa romilor, ceea ce ar fi amânat și mai mult integrarea.
Discuția e departe de a fi încheiată. Sunt convins că și Parlamentul European, care își reia activitățile săptămâna viitoare, va înscrie pe agendă acest delicat dosar.

Șeitan nu ar trebui remaniat, ci pus să stea la coadă.
Îi cedez eu drepturile de autor pe care ar trebui să le primesc pentru ultimul volum publicat. Conform contractului încheiat cu editura, e posibil ca tranșele să fie plătite în următoarele șase luni, tot așa cum e posibil ca plata să fie făcută vreme de doi sau de trei ani. Totul depinde de ritmul în care se va vinde tirajul.
Până se așează sistemul, cum a spus foarte frumos domnul ministru, îi promit să mai scriu o carte, poate mai are vreun coleg prin guvern care se plictisește și vrea să stea pe la niște ghișee…
PS Cum respectul pentru drepturile de autor pare să se fi degradat în chip considerabil, renunț la orice exclusivitate pentru ideea de a-l pune pe Șeitan la coadă. Altfel spus, dacă mai există amatori care i-ar ceda domnului Șeitan ceva drepturi de autor, eu zic să îi spuneți, să nu facă omul mai multe drumuri degeaba!