Calendarul grevelor preconizate de sindicaliştii din educaţie nu anunţă nimic bun.
Refuzul de a nota, protestul de stradă, blocarea examenelor naţionale, greva generală sunt mijloacele avute în vedere.
Ele sunt îndreptate împotriva acţiunii ministrului Funeriu, ca şi, în general, împotriva guvernului.
Mobilizarea sindicatelor din educaţie nu e, cel puţin pentru mine, o surpriză.
În perioadă de criză, retorica reformei nu are trecere nicăieri. Cu atât mai puţin în rândul unor sindicate care mobilizează puţine resurse umane (rata de afiliere nefiind foarte înaltă), dar care dispun de instrumente de presiune semnificative.
Rezultatul cel mai previzibil al grevei va fi iritarea părinţilor. De ce? Pentru că e greu de crezut că guvernul va găsi resurse pentru a spori salariile penibile, cum e greu de crezut că sindicaliştii vor ceda în faţa inteligenţei unui ministru reformist. În aceste condiţii, costul va fi plătit de către elevii silitori şi de părinţii care mizează încă pe şcoală, şi nu (doar) pe lecţiile private.
PS Pe Madame Blogary a apărut prima parte a interviului pe care i l-am acordat lui Florin Cojocariu.
UPDATE: Citesc pe Hotnews o declaraţie a ministrului Funeriu, pe care o consider foarte nepotrivită: “aţi văzut dumneavoastră un profesor sau un funcţionar al statului să moară de foame din cauza salariului?”. O asemenea retorică nu face decât să irite. Cu atât mai mult într-un context social deja tensionat şi - fapt fundamental - în condiţiile în care salariile din educaţie sunt mizerabile. Faptul că “n-a murit nimeni” nu anulează precaritatea în care trăiesc zeci de mii de profesori. Sper ca D.Funeriu să retragă declaraţia.

Considerând că prezenţa dlui Antonesei în dezbaterea publică e mai importantă decât preluarea articolelor mele pe voxpublica, am decis să mă retrag de pe respectiva platformă.
Aceasta e limita dialogului în România de astăzi şi înţeleg să nu forţez în vreun fel nota.

Mulţumesc voxpublica pentru invitaţia de a transfera unele dintre articolele de aici pe platforma “de comentarii, bloguri şi opinii”.
Regret că decizia voxpublica de a prelua comentarii scrise de mine, Sever Voinescu, Adriana Săftoiu şi Vasile Dâncu a provocat retragerea dlui Liviu Antonesei, distins intelectual ieşean.
Consider, pe de altă parte, că termenii folosiţi de domnia sa pentru a califica grupul invitaţilor nu sunt acceptabili. Nu îi reproduc aici, fiindcă îi găsiţi la sursă.
Ştiu că folosirea unor asemenea expresii blochează de obicei dialogul. Eu propun totuşi să trecem peste acest obstacol şi să angajăm o discuţie. Fac asta pentru că una dintre temele despre care scrie dl Antonesei este esenţială: am în vedere chestiunea prezenţei masive a partidelor în spaţiul public. Cred că e loc de dezbatere. Au invadat cu adevărat partidele spaţiul public? Vorbesc oamenii politici mai mult decât, de pildă, jurnaliştii? Există o relaţie optimă între discursurile politicienilor şi celelalte discursuri din forul public? Spun politicienii lucruri fundamental diferite de cele îmbrăţişate de comentatorii din presă? Ar fi interesantă şi chestiunea influenţei. E mai influent un discurs dacă e rostit de un politician sau dacă e, dimpotrivă, spus de un ziarist? Oare decredibilizarea clasei politice are drept sursă doar prostia unora dintre demnitari, de care s-a lovit şi dl Antonesei în cariera politică a domniei sale din anii nouăzeci? Sau există şi ale surse de producere a prostiei publice? Aş întreba, de asemenea, ce rol are discreţia în viaţa noastră publică. Există oare “vecini” tăcuţi? Folosesc termenul de “vecin” pentru că l-a folosit şi dl Antonesei, dar aş vrea să îi dau un sens mai larg decât cel asumat de domnia sa. E vorba despre stilul relaţiilor dintre semeni. E, desigur, inevitabil ca unii să tacă. Dar e oare bine ca unii anume să tacă? Discuţia poate fi pornită de către oamenii politici sau e musai ca ea să fie pornită de non-politici? E justificat ca un om politic să asume critica socială? Sau acest rol este rezervat celor care doar comentează politica, refuzând, pentru totdeauna sau doar pentru o perioadă, rolul de actor? Crede oare cineva în mod serios că o lume mai decentă va fi creată doar dacă respingem vecinătatea oamenilor politici şi încurajăm discreditarea lor absolută? Eu cred contrariul: lumea publică nu poate exista fără politică. Sunt deschis însă pentru un dialog.
Dacă, într-un asemenea dialog, am putea să evităm retoricile radicale şi revărsările de ură, ar fi perfect.
Precizând încă o dată că nu am cerut să intervin pe voxpublica, acceptând doar invitaţia amabilă şi generoasă care mi-a fost adresată, îi invit la rândul meu pe autorii şi comentatorii de pe voxpublica la o reflecţie pe tema prezenţei şi discreţiei în viaţa publică a partidelor, dar şi a jurnaliştilor şi comentatorilor.

Conferinţa pe care am ţinut-o la ISP poate fi găsită la adresa http://www.trilulilu.ro/Eleutheria/2c6c854166c96d
O puteţi accesa şi în secţiunea video a acestui site.

O femeie de 34 de ani a murit ieri la spital, după ce în urmă cu câteva zile intrase în stop cardio-respirator la birou.
Familia a acuzat firma care o angajase că o obliga la un efort supra-omenesc, în vreme ce angajatorul cu pricina susţine că tânăra nu lucra mai mult de opt ore pe zi.
Opinia publică nu e edificată în acest moment cum au stat lucrurile. E absolut clar că trebuie să se facă lumină în acest caz tragic.
Dacă firma este vinovată, trebuie să fie pedepsită foarte sever. Dacă nu e vinovată, trebuie în schimb scutită de stigmatizarea publică.
Înainte de a fi elucidată, moartea tinerei e însă exploatată politic.
Domnul Adrian Năstase a găsit de cuviinţă să îl acuze pentru decesul tinerei chiar pe preşedintele ţării, care ar fi declarat la un moment dat că e nevoie de o creştere a productivităţii în România, dacă vrem să fim competitivi.
Abia reales lider al Consiliului Naţional al PSD, dl Năstase nu găseşte nimic mai bun de făcut decât să exploateze politic un deces.
Social-democraţia se baza în trecut pe o anumită sensibilitate socială. De când ea îi include pe îmbogăţiţii tranziţiei de felul dlui Năstase, social-democraţia s-a transformat într-o tribună a lipsei de sensibilitate. Ura, nu mila caracterizează acum stânga de la noi.
PS 1 Într-un interviu pe care îl voi realiza mâine pentru Madame Blogary, voi comenta ultimele evoluţii din comisia de statut a PDL, ca şi chestiunea revizuirii constituţionale.
PS 2 Observ că Victor Ponta nu reuşeşte să iasă de sub umbra stângii extreme. În replică la reproşul pe care i l-am făcut în privinţa glumelor cu criminalul Castro, tânărul Ponta îmi trimite un răspuns în care îl invocă pe Lenin. După care… mă asigură că modelul său e Tony Blair. Nu ştiu dacă Blair e la fel de încântat de Lenin şi Castro!

Citesc cu stupefacţie replica dlui Iliescu la propunerile pe care le-am făcut ieri. Este evident, mai întâi de toate, că nu era informat în privinţa propunerilor, ci a preluat din zbor câteva formule citate de gazetari grăbiţi. Aşa ceva e grav pentru un om politic serios.
În al doilea rând, cred că e inacceptabilă retorica “planului ascuns” îmbrăţişată de dl Iliescu. Domnia sa crede că vorbesc, de fapt, pentru a exprima un plan al lui Traian Băsescu. Două sunt erorile făcute de fostul Preşedinte în această privinţă. Pe de o parte, Traian Băsescu nu are nevoie de mine sau de altcineva ca să spună ceea ce crede. În cazul de faţă, nu am avut recent vreo discuţie pe tema aceasta cu Preşedintele Băsescu. Pe de altă parte, nici nu cred că Traian Băsescu e de acord cu propunerile mele. El a inspirat ideea trecerii la Parlament monocameral, iar eu sunt de părere că trebuie reamenajat bicameralismul, într-o formă foarte diferită de cea actuală.
În al treilea rând, mi se pare grav că Ion Iliescu nu realizează că, spre deosebire de el, Traian Băsescu nu va avea niciodată un al treilea mandat. Aşa că propunerile mele vizează, evident, ceea ce se va petrece după ce Traian Băsescu îşi încheie mandatul.
În al patrulea rând, mi se pare grav că Ion Iliescu nu ştie că prerogativa despre care am pomenit - şi anume cea a dizolvării Camerelor în situaţie de criză - e preluată din Constituţia unui stat care ne-a servit mereu drept model. E vorba despre Franţa. Dacă ar fi ştiut acest lucru, nu cred că Ileiscu ar fi calificat ideea drept “năstruşnică”. Mă rog, poate crede că doar democraţia originală pe care a croit-o în 1990 e demnă de respect. Eu nu cred asta.
În fine, o persoană vinovată pentru războiul civil provocat de aducerea minerilor, ca şi pentru suspendarea penibilă şi inutilă a Preşedintelui Băsescu nu ar trebui să dea lecţii de democraţie.
Eu cred că ar fi mai bine să se reculeagă.
PS Poate îi spune vreun consilier dlui Iliescu că şi propunerea ca foştii preşedinţi să fie membri de drept ai Curţii constituţionale este inspirată tot de modelul francez. Nu de alta, dar nu aş vrea să creadă că am căpătat brusc vreo simpatie pentru domnia sa…

Propunerile pe care le-am făcut ieri au stârnit multe pasiuni şi mai ales teama că mi-aş dori un regim autoritar.
E complet fals. Încerc să explic două dintre punctele din propunerea mea.
Mai întâi, chestiunea dizolvării.
Prerogativa dizolvării trebuie să fie legată exclusiv de momentele de criză acută în relaţia dintre guvern şi legislativ. Altfel spus, atunci şi doar atunci când o asemenea criză nu ar fi rezolvată printr-o moţiune de cenzură sau prin demisia cabinetului, Preşedintele ar avea puterea de a dizolva camerele. Mecanismul dizolvării ar fi extins astfel de la cazul crizei în formarea guvernului (prevăzut în textul actual) la orice alt moment de criză acută în relaţia dintre guvern şi legislativ. Nu e vorba de dizolvare în orice moment (cum le place unora să mă citeze), ci doar atunci când toate celelalte mijloace au fost epuizate.
Am precizat, de altfel, că nu cred că un asemenea mecanism va fi folosit foarte frecvent. De ce? Pentru că introducerea moţiunii de cenzură constructive va avea drept efect stabilizarea relaţiei dintre guvern şi legislativ. Când un premier pierde încrederea majorităţii, e înlocuit cu un altul, fără convulsii majore. În vederea obţinerii unui plus de stabilitate, am propus de asemenea formalizarea distincţiei opoziţie-majoritate, prin obligarea fiecărui deputat de a-şi defini poziţia faţă de guvern. S-ar evita astfel negocierile subterane pentru susţinere parlamentară.
A doua problemă e cea a bicameralismului.
Problema majoră a României politice este definirea intereselor ce trebuie reprezentate. Eu cred că avem nevoie de o cameră inferioară care să reprezinte interesele cetăţenilor şi de una superioară care să reprezinte interesele regiunilor. Regiunile ar trebui să fie comparabile din punct de vedere demografic (cu o talie de circa 2 milioane de locuitori), pentru a îngădui politici de dezvoltare durabilă a teritoriului. Actuala amenajare a teritoriului pune, de fapt, două probleme, din perspectiva gestiunii politice: comunele sunt prea numeroase, iar judeţele sunt prea mici. Camera superioară ar fi necesară pentru ca interesele regiunilor să poată fi reprezentate. Ea ar funcţiona într-o logică total diferită de cea a camerei inferioare. Alegerea celor două camere trebuie făcută potrivit unor formule electorale diferite. Senatul -ca for de reprezentare a regiunilor - poate fi desemnat şi indirect, de către aleşii consiliilor regionale. Dacă 10-11 regiuni ar înlocui judeţele, am putea avea 4 reprezentanţi din fiecare regiune. Senatul ar fi un comitet al regiunilor cu circa 40 de membri, care ar putea defini politici de dezvoltare echilibrate.
Guvernul s-ar afla, astfel, sub dubla presiune a unei camere ce reprezintă cetăţenii şi a unui for care depăşeşte interesele unui fief electoral de mici dimensiuni cum sunt actualele colegii. Efectul unui asemenea sistem poartă numele de responsabilitate.
Ar mai fi multe de adăugat…

În cadrul conferinţei de la ISP din această după-amiază, am susţinut nevoia unei revizuri ample a Constituţiei, plecând de la idea că a “cârpi” textul actual prin simpla înlocuire a unei structuri bicamerale cu una monocamerală e insuficientă.
Cele opt propuneri pe care le-am avansat au fost următoarele.
1. Regim semi-prezidenţial cu puteri sporite pentru Preşedinte. Mai precis, este vorba despre acordarea dreptului de dizolvare a Parlamentului în oricare moment de criză politică şi nu doar - aşa cum se întâmplă acum - doar în cazul crizei survenite la formarea unui nou guvern. Argumentaţia e simplă: o criză poate apărea - şi a şi apărut, de altfel, în multiple variante - şi în alte momente politice, nu doar atunci când se formează un nou cabinet. Am susţinut, de asemenea, introducerea unei prevederi constituţionale care să-l oblige pe Preşedinte să prezideze reuniunile guvernului.
2. Bicameralism asimetric. Renunţarea la bicameralismul egalitar trebuie nuanţată. Trecerea la o singură cameră ar afecta profund reprezentarea interselor colective. O comeraă inferioară cu 250 de deputaţi şi una superioară cu 40-45 de membri ar respecta ideea diminuării numărului de de parlamentari sub 300. O cameră superioară e cerută de nevoia de a reprezenta şi alte interese decât cele de la nivelul colegiilor actuale.
3. Formalizarea distincţiei majoritate-opoziţie la nivelul Parlamentului, pentru a clarifica poziţionarea fiecărui deputat în raport cu guvernul, şi introducerea moţiunii de cenzură constructive, care obligă adversarii unei echipe guvernamentale să prezinte în momentul unei moţiuni şi înlocuitorul premierului.
4. Introducerea unei sesiuni cvasi-permanente a Camerelor, cu vacanţe pentru aleşi limitate la maximul legal pentru celelalte categorii de cetăţeni, şi limitarea - pe această cale - a utilizării ordonanţelor de urgenţă la cazurile în care legiferarea ar amâna ieşirea dintr-o criză gravă.
5. Reorganizarea teritoriului. Trecerea de la circa 3000 de comune şi oraşe la circa 1500 de astfel de structuri administrative primare şi organizarea unui nivel intermediar de 10-11 regiuni cu circa 2 milioane de cetăţeni fiecare (referinţa fiind talia Bucureştiului). În acest fel se poate produce o diminuare semnificativă a elitelor politice locale, care cuprind circa 45.000 de membri: aproximativ 40 de mii de consilieri locali, 1500-1700 de consilieri judeţeni şi circa 3000 de primari. Problema esenţială este definirea tipurilor de interese colective relevante pentru reprezentare. Reducerea legislativului la o structură monocamerală nu e în sine practicabilă, în absenţa unei structuri fiabile de reprezentare la acets nivel intermedair. Subsidiaritatea trebuie pusă al lucru în acest cadru nou de distribuire teritorială a autorităţii.
6. Deschiderea Curţii Constituţionale către non-jurişti, inclusiv către foşti preşedinţi sau premieri, cărora le-ar veni mai bine un asemenea costum decât haina strâmtă a preşedinţiei onorifice a unui partid. Experienţa instituţională relevantă la înalt nivel trebuie valorificată într-o instanţă pusă să judece constituţionalitatea legilor.
7. Reforma instituţiei Avocatului Poporului, prin obligaţia ca acesta să prezinte un aviz atunci când pe rolul Curţii Constituţionale se află o cauză care vizează drepturile şi libertăţile fundamentale.
8. Recunoaşterea demnităţii umane ca valoare centrală a ansamblului republican. O concretizare a impunerii demnităţii umane ca valoare-cheie ar fi punerea în acord a vârstei legale pentru vot, a limitei legale pentru angajare şi a duratei de şcolarizare obligatorii. Am pledat, în acest sens, pentru educaţie gratuită şi obligatorie între 4 şi 16 ani, ca şi pentru diminuarea vârstei de vot de la 18 la 16 ani.
Numeroasele întrebări din public mi-au îngăduit să nuanţez unele afirmaţii. Ideea esenţială în jurul căreia s-a organizat dezbaterea a fost aceea că o reformă consistentă a Constituţiei presupune o judecată sintetică asupra naturii regimului vizat, asupra sistemului electoral (ca instrument de producere a reprezentării) şi asupra distribuţiei puterii în teritoriu.
Adaug acestui rezumat că am avut o controversă interesantă cu Valeriu Stoica, asupra valorii referendumului referitor la abandonarea bicameralismului şi asupra diferenţei dintre ceea ce eu am numit o politică a convingerilor şi, respectiv politica dominată de majorităţi ieşite din consultări referendare.

M-am numărat printre autorii rezoluţiei Parlamentului European referitoare la Cuba, rezoluţie votată astăzi la prânz cu o largă majoritate. Practic, doar GUE a votat împotriva ei.
Rezoluţia deplânge moartea lui Orlando Zapata, unul dintre cei mai curajoşi prizonieri politici vânaţi de regimul lui Castro. Zapata a decedat în închisoare după 86 de zile de greva foamei.
Rezoluţia cere statelor membre, ca şi dnei Ashton, să dialogheze cu societatea civilă şi opoziţia democratică din Cuba, nu cu autorităţile dictatoriale. Politic vorbind, rezoluţia este un semnal către preşedinţia spaniolă, care ar fi dorit să amplifice nivelul dialogului cu Cuba.
Observ, de altfel, că şi la Bucureşti există referiri la politica din această ţară. Ce-i drept, ele merg împotriva curentului general din Europa. Conform unei relatări de presă, noul lider PSD ţine ca domnia sa şi domnul Crin Antonescu să fie asociaţi cu Fidel Castro şi Che Guevara! Acest ton jucăuş ascunde, de fapt, o atitudine politică absolut dezgustătoare. Este vorba despre dispreţul pentru libertate. Când regimul lui Fidel Castro ucide, a face glume cu acest nume e înjositor.

Parlamentul European a votat azi în favoarea simplificării procedurilor contabile care privesc firmele mici.
Dintre cele 7,2 milioane de companii din Europa, circa 5,4 milioane sunt micro-entităţi. La propunrea raportorului Klaus-Heiner Lehne, din PPE, aceste firme mici ar trebui să fie scutite de raportarea anuală prevăzută de directivele comunitare.
Mai precis, dacă au o cifră de afaceri mai mică de 1 milion de euro şi/sau mai puţin de 10 angajaţi. aceste micro-entităţi ar trebui să nu urmeze rigorile pieţei interne, activitatea lor fiind relevantă pe plan local sau regional, neavând deci o dimensiune transfrontalieră. S-ar economisi astfel bani care le-ar permite să devină mai competitive.
Firmele respective ar trebui, desigur, să ţină în continuare registre contabile, dar nu ar mai fi apăsate de o birocraţie care le blochează, în condiţiile în care ele nu pot fi comparate cu marile companii.
Raportul votat astăzi lasă la latitudinea fiecărui stat-membru reglementarea chestiunii, în funcţie de situaţia naţională.
Tot astăzi, PE a votat un raport important al deputatului Arnaud Danjean referitor la politica europeană de securitate şi apărare. La iniţiativa colegului meu Traian Ungureanu şi împreună cu mai muţi deputaţi polonezi, am reuşit să introducem un amendament care nu implică Rusia - aşa cum voiau socialiştii - în discutarea amenajării scutului anti-rachetă. În şedinţa plenară, am vorbit atât despre acest proiect, cât şi despre o altă problemă importantă pentru România, şi anume dezvoltarea cooperării la Marea Neagră.